Amintiri (I)

Inainte de orice comentariu sau impresie, va rog cititi explicatiile de la finalul articolului si comentariile

Acum multi ani in urma, vreo 15 cel putin (cred c`aveam vreo 14-15 ani), verile mi le petreceam la bunica`mea, in capatul celalalt de oras. Acolo unde l`am cunoscut si pe Jeorjica, impreuna cu care am terorizat`o pe Jeleasca.
Pe langa “sportul” mai sus mentionat, am mai trecut si prin alte aventuri cu Jeorjica. Initial am vrut sa fac un serial doar despre el, dar m`am razgandit si`l voi include in acest nou serial, denumit “Amintiri”.
(Serialul “Bivolul” mai dureaza un pic, mai am vreo doua capitole de scris…)
Acestea fiind spuse, hai sa incepem.

Jeorjica facea parte dintr`o familie destul de instarita. Nu prea avea probleme cu banii si maica`sa`l si rasfata un pic, facandu`i aproape toate poftele. In ciuda acestui fapt, Jeorjica nu era stilul clasic de baiat cu bani. Era super de treaba si, la randul lui, ii ajuta pe cei care aveau nevoie. Nu era impertinent, nu era infumurat, nu era plin de besini asa cum sunt toti copchiii de parlamentar, politicieni sau alti hoti care s`au trezit bogati peste noapte. Era sociabil si, impreuna cu mine, ne faceam repede prieteni sau ne integram imediat in diverse anturaje.

Intr`o vara eu mi`am luat bicicleta. Nu mai stiu anume in ce an era, undeva prin `94 -`95… Si m`am dus cu ea la bunica`mea. Era un Pegas albastru, pe care l`am vopsit apoi negru cu spray`ul. Ajuns acolo, ce`mi vad ochii…
Isi luase si Jeorjica bicicleta. Un Mountain Bike cu 12 sau 18 viteze. O nebunie la vremea aia…
Asa ca ne`am hotarat sa mergem la mare pe bicicleta. Din fericire am remarcat repede ca n`avem antrenament, dupa ce am mers vreo 4 kilometri si eram terminati, si nici macar din oras nu iesiseram… Asa ca ne`am decis sa ne antrenam. Aveam doua luni la dispozitie sa ne antrenam pentru un drum spre Costinesti facut pe bicicleta.
Astfel incat in fiecare dimineata, pe la 6, ne urcam pe biciclete, luam fiecare cate un rucsac cu mancare si apa/suc si plecam de nebuni unde vedeam cu ochii, iar seara reveneam rupti acasa.
Totul a mers super pana cand am ajuns la un moment dat la vreo 10-15 kilometri de Iasi, spre Costuleni. Intr`o parte a drumului era un camp de porumb cat vedeai cu ochii, in cealalta parte era padure si o poienita. Ne`am oprit in poenita sa ne odihnim si sa mancam ceva, pentru ca deja era aproape ora 12. Dupa ce`am mancat si ne`am odihnit, pe Jeorjica il taie o nevoie.
Lanul de porumb fiind alaturi, imediat a disparut Jeorjica`n el.
Dupa cateva minute apare cu cativa coceni in mana.
“Ba, astia`s buni de fiert, fii atent”, imi spune si`mi arata cocenii.
Avea dreptate. Erau numa` buni de fiert.
Fara prea multe momente de gandire ne`am indreptat amandoi spre lan. In cateva minute aveam fiecare vreo 10 coceni in mana.
I`am indesat in rucsace si ne`am intors la Iasi.

Ziua aceea s`a sfarsit cu o odihna binemeritata pe treptele din fata blocului, rozand porumb fiert.
Zilele urmatoare, in aceleasi excursii, am descoperit pe marginea drumului nuci, caisi, zarzari… Si caram zilnic rucsaci plini de fructe, adunate din pomii de pe marginea drumului, de ajunsese taica`miu sa faca spume ca tre` sa cumpere zahar cu sacul sa poata face maica`mea cu bunica`mea atata compot si dulceata. Tin minte ca, dupa ce am vorbit cu tanti Maria de la 3, care era doctorita la Spitalu` CFR, ne`a dus aia in curtea din spate a spitalului unde erau vreo zece nuci de care n`avea nimeni grija, d`am carat trei zile nuci incat maica`mea si bunica`mea aveau mainile negre de la curatat…
Intr`o zi ne`am hotarat sa cerem si bani pe munca noastra. Sa le vindem neamurilor la juma` de pret, sa ne scoatem si noi ceva bani de un suc ceva…
Maica`mea a zis ca`mi da fara probleme, maica`sa a zis la fel.
Ne`am scos, ne`am zis a doua zi dimineata.
“Unde mergem azi?”, il intreb.
“Pai hai pe Agronomie, sa luam cirese”, imi raspunde Jeorjica.
Zis si facut.

Am mai luat vreo doi din bloc care aveau biciclete si ne`am dus la livada.
Era plin de oameni care culegeau cirese..
“Bah, nu putem intra sa furam, sunt paznici, sunt oameni…”, am zis.
“Las` ca mergem mai incolo, tre` sa fie un cires pe marginea drumului, sa n`avem probleme”, raspunde Jeorjica.
Am mers d`am behait. Nici un cires.
La intoarcere, i se pare lu` unu` ca vede ceva p`o straduta laturalnica.
Ne`am dus p`acolo.
Ce sa vezi… Un cires d`ala de nu se mai termina, cu cirese amare d`alea mari si carnoase…
Deja ne lasa gura apa.
“Ba, avem biciclete, cum naiba intram?”, il intreb pe Jeorjica uitandu`ma la boschetii care pareau a fi un gard.
“Lasa ma, ca paznicii sunt ocupati cu aia care culeg, n`au ei treaba noastra… Intram si culegem repede, dupa care o taiem acasa… Ce naiba, am bagat atata drum si nu mananc si eu o cireasa?”, imi raspunde Jeorjica dupa ce analizase terenul si`si stersese balele de la gura.
Instant mi`am adus aminte de ce patisem cu vreo trei ani inainte cand, dupa ce ne`a prins un tip la furat cirese, ne`a pus la o masa (fara sa ne rupa cocoasa), ne`a pus in fata un lighean cu cirese si ne`a pus sa`l mancam tot. N`am reusit asa ca ne`a tras un sut in fund si ne`a dat drumul… Da` doi ani n`am mai pus cireasa in gura…
“Bine ma, hai sa vedem cum facem”, i`am raspuns uitandu`ma la ciresele alea care`mi faceau cu ochiul.

Am sarit peste boscheti, ne`am bagat si bicicletele inauntru, le`am parcat in boscheti dupa care ne`am urcat in copac.
Era un singur cires acolo, cam la 20 de metri inaltime, plin de cirese. Da` plin. Daca mai avea doua trei cirese in el cred ca se rupea.
Am urcat si, dupa ce am mancat de ne`am saturat, am inceput sa culegem sa ducem si acasa.
La un moment dat, unu` din aia cu care eram spune in soapta.
“Sase, paznicul!”
Ne`am uitat atenti in directia in care arata. Atunci l`am vazut. Era ditai omu`, c`un par in mana si cu un caine in lesa. Am incremenit. Era la vreo 20-30 de metri distanta si se uita in directia noastra. Am stat nemiscati cam un minut, el la fel.
La un moment dat, s`a intors si a plecat.
“Nu ne`a vazut, hehehe”, a spus Jeorjica si s`a reapucat de cules.
Uffff, ce bine, mi`am zis si am continuat sa culeg.
Dupa vreo 20 de minute deja umplusem vreo doua sacose fiecare si ne`am hotarat sa coboram sa le varsam in rucsaci.
Dar, ce surpriza ne astepta jos…
Paznicul cu paru` si cainele. Numa` ca acu` avea si un sac in mana.
Am inghetat…
“Varsati tot aici!”, spune paznicul.
Ce naiba era sa facem… Am varsat toate sacosele in sacu` paznicului.
Dupa ce a legat sacul, se uita la noi si incepe sa rada…
“Multumesc. Acu` mergeti si culegeti si pentru voi. Hai Rex!”, si pleaca.
Am ramas cu gurile cascate uitandu`ne in urma lui. Am vazut ca a ajuns langa o poarta, a deschis`o si a intrat. Apoi am remarcat si gardul. Gardul de la livada.
Cu alte cuvinte, noi culegeam dintr`un pom al nimanui si tocmai am fost jefuiti de un paznic… Pai treaba`i asta??
Ce naiba era sa mai facem… Am urcat inapoi in pom si am cules si pentru noi.
Dupa care am plecat incarcati de cirese acasa.
Dupa cum au promis, parintii ne`au dat bani pe ciresele culese. Mult mai putin decat daca le`ar fi cumparat, da` ne`a convenit.
Asa ca, dupa ce le`am “vandut”, am coborat cu banii jos.
“Ba, si tie ti`a dat maica`ta bani?”, m`a intrebat Jeorjica.
Am dat din cap ca da, pentru ca mancam o felie de paine cu ceva pe ea.
“Mi`i pofta de ceva bun…”, continua Jeorjica. “Hai la alimentara sa vedem ce ne cumparam”.
Si am plecat la alimentara de langa podul din Alexandru sa ne luam ceva bun.
Si ne`am luat…

Compot de cirese la borcan.
Ca na… Ne era pofta…

LATER EDIT: Stiu ca aceasta povestire a mai fost publicata o data (intr`o versiune mai scurta si integrata intr`un episod din alt serial) dar a trebuit sa o dezvolt pentru a avea continuitate noul serial. Va rog nu mai comentati pe baza acestui fapt. Cine intelege bine, cine nu intelege are 100.000 de alte bloguri pe care le poate citi.
Va multumesc pentru intelegere (celor care inteleg).