Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (V)

După ce sora lui Florin mi-a spus că nu-i pot ajuta pe moment cu nimic, am plecat spre mătuşa Dianei. Am parcat în faţa blocului şi Diana m-a rugat să urc cu ea. Acest lucru nu-l mai făcuse – sau nu auzisem să-l mai fi făcut vreodată cu nici un baiat din oraş – dar evenimentele petrecute nici nu mi-au dat prilejul să realizez fapta.
Mătuşa Dianei era în regulă.
- Dumnezeule, cât m-am speriat! Ai auzit ce-i în oraş? Florin a murit! Mi-era frică si pentru tine!, i-a spus Diana matuşei sale.
- Dar ce se întâmplă? De ce eşti aşa stresată? Ce-i cu Florin?
- Nu înţelegi ca a murit? El şi înca vreo 50 de oameni! Parcă a dat molima în oraş!
În acel moment a sunat soneria de la uşă. Diana nici nu mă prezentase matuşii sale. În apartament a intrat o femeie de vârsta matuşii Dianei, o vecină, probabil.
- Viorico, ai auzit că în cinci ore au murit în oraş peste 200 de persoane? Şi tot mor. Vecinul de la patru a venit la vecina mea să o roage să-l lase să dea un telefon după salvare că se simte rău nevastă-sa şi a căzut lat vorbind la telefon. A murit acolo. Nu-i lucru curat defel! Dă drumul la radio sau la televizor.
Ne-am mutat cu toţii în sufragerie, unde era instalat televizorul. Pe TVR 1 se transmitea un comunicat al Guvernului. Nu am apucat sa auzim decât: „…cauze. Până la această oră se înregistrează mii de morţi în toate judeţele ţării. Oamenii sunt sfătuiţi să nu iasă din case şi să nu consume apa decât fiartă în prealabil”

Dincolo de moartea lui Florin, dincolo de morţile celorlalţi, dincolo de modul absurd în care îmi ratasem întâlnirea cu Diana, gândurile mele s-au dus spre ai mei.
- Plec acasă! Vreau să văd ce fac ai mei.
Am rămas surprins auzind-o pe Diana:
- Matuşa, dacă te simţi bine, mă duc cu el să văd ce fac ai lui.
Am demarat în trombă şi am ajuns foarte repede acasă pentru că nu am băgat în seamă roşul de la semafor. Scările până la etajul 1 le-am urcat rapid. Ai mei erau în regulă. Se uitau la televizor unde ştirile se succedau cu repeziciune. Din întreaga ţară nu păreau atinse de avalanşa de decese decât doar trei provincii istorice. Ai mei erau cu ochii cât binoclul pe televizor, mai ceva ca la Revoluţie. În afară de batrânul câine, nimeni nu a simţit că intrăm în casa.
- Săru’mâna! Sunteţi bine?, i-am întrebat.
- Da, ne era frică să nu fie ceva cu tine. Cu fratele tău am vorbit la telefon şi e în regulă. Aaa, scuze, tu trebuie să fii Diana!, a spus tata.
- Hai la mine în camera să ne înţelegem ce facem pentru a-i ajuta pe parinţii lui Florin, am rugat-o pe Diana, regretând imediat cuvintele.
- Bine, dar nu stau mult, vreau să merg repede acasă, mi-a răspuns imediat.
Ca un făcut, Diana consimţise să vină la mine în cameră, în camera aia unde visasem la ea ore în şir, în camera unde îmi doream cu ardoare să intre, în camera unde îmi imaginam cum o voi dezbrăca şi voi face dragoste cu ea, în camera unde – incredibilă bătaie de joc a sorţii – aveam un poster cu ea cu sânii goi. Zarurile erau aruncate şi eu deschisesem uşa deja, invitând-o galant sa intre. Când Diana a dat cu ochii de replica ei în mărime naturala, cu sânii goi mi-a trântit-o scurt:
- Ori eşti obsedat, ori tâmpit! Am avut altă părere despre tine! Ce ţi-ai spus, dacă nu mă poţi avea, poţi avea posterul făcut de un cretin la ştrand. Te-a satisfăcut posterul? Spune că da, că daca nu, la mai mult nu ai de ce să speri. Am avut altă idee despre tine, altă impresie. Dacă aşa eşti, mă mir că nu ai făcut calendare cu mine sa le vinzi. Ai văzut azi pe viu ce vezi zilnic pe pereţi, dar să consideri că ăsta a fost momentul tău de glorie! Îmi pare rău că am avut încredere în tine! Să nu mă mai cauţi! Îţi doresc o viaţă fericită împreună cu posterul tău!
Dupa această tiradă, Diana a ieşit val-vârtej pe uşă, fără a-i saluta pe ai mei.
(Va urma)

Scris de Lucian Stanciu