Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (VI)

Năvalnica desfăşurare a evenimentelor care se succedau fără contenire m-a făcut să nu realizez pe moment cât de mizerabil mă simţeam. Ai mei aflasera la telefon că un unchi şi două mătuşi mai îndepartate au murit. A doua zi după declanşarea tragediei presa scrisă făcea cele mai aberante supoziţii vizavi de ceea ce se întâmpla. Un virus nimicitor, o molimă înspaimântatoare, Apocalipsa erau cele mai frecvente motive care încercau o puerilă motivare a fenomenului ce curpinsese întreaga omenire. Canalele tv transmiteau fără întrerupere ştiri morbide care deveneau deja doar o neagră statistică a deceselor. Cei mai diverşi specialişti din cele mai variate domenii încercau din răsputeri să găsească o explicaţie la ceea ce se întâmpla. Numărul morţilor creştea pe zi ce trece iar medicii legiţti nu puteau găsi cauza morţii. Pentru ora 12,00 GMT era anunţată o întrunire de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU.
Parinţii mei l-au sunat pe frate-meu şi i-au comandat scurt, şi fără putinţă de tăgadă venirea acasă. Le-a promis că se suie în prima maşină de ocazie pe care o găseşte pentru că legăturile feroviare cu oraşul unde studia au fost dintotdeauna anevoioase. Eu mi-am petrecut ziua ajutându-i pe parinţii lui Florin să pregătească cele trebuincioase înmormântării. Mi se părea absurd şi de necrezut ca tovarăşul meu adevărat, singurul pe care puteam conta dacă aveam nevoie, să zacă acum în sicriul urcat cu greu de parinţii lui la etajul patru unde locuiau. La Casa Mortuara nu s-a putut rezolva nimic pentru că înmormântarile erau în flux continuu, slujbele religioase durând cel mult zece minute. Pentru a putea depune mortul acolo trebuia aşteptat cam cinci zile iar datina creştină nu ne lăsa. Mă îngrozeam la gândul că sicriul va trebui coborât patru etaje cu Florin în el. Probabil nu mai raţionam normal. Eu îmi făceam probleme cum va fi coborât sicriul ignorând durerea cumplită care se citea pe faţa mamei şi tatălui lui Florin, ca să nu mai vorbim de sora sa. Amalia îl priveghea neîncetat. Îl ţinea de mână şi deja nu mai avea lacrimi. Eu stăteam împietrit lângă ea şi nu puteam scoate nimic inteligent din gură, ceva articulat care să o aline. Cred că trecuseră vreo două ore de când Amalia stătea aplecată asupra sicriului, parcă sărutându-l fratern şi etern pe fratele său. Din starea de letargie m-a trezit mama lui Florin care încerca să o convingă pe fiica sa să vină să o ajute la pregătirea pomenii.
- Amalia, s-a dus, lasă-l că el e acum acolo unde e bine şi pace, e linişte şi fericire. Vino, te rog, cu mine, i-a spus Amaliei.
Amalia nu a dat nici un semn că ar auzi-o. I-a pus mâna blând mîna pe umăr şi şi-a repetat chemarea. Amalia nu a schiţat nici o mişcare. Atunci m-am dezmeticit brusc şi un gând infernal mi-a trecut prin minte. Dacă, cumva, şi Amalia…
Nu, nu puteam accepta aşa ceva. Era prea mult. M-am repezit spre Amalia şi am prins-o de mână. Ceea ce bănuiesm era crudul adevăr. Amalia s-a prabuşit peste mine din mişcarea pe care o făcusem. Deja era dincolo de orice imaginaţie. Mama lui Florin a început să ţipe disperată:
- Amalia, Amalia, şi tu, fetiţa mea! Nu vreau, Doamne, ce am făcut, ajută-mă Doamne, nu mă lovi aşa de crunt. De ce???
Tatăl lui Florin a năvălit în camera însoţit ce cei care mai erau prin casă, la ajutor. Au luat-o pe Amalia de pe mine. Era fără suflare. Eu cred ca am leşinat pentru câteva minute. Când mi-am revenit am văzut-o pe mama Amaliei şi a lui Florin jelindu-şi copiii, unul în siciru şi unul întins pe jos, smulgându-şi părul din cap şi implorând un Dumnezeu prea cinic pentru puterea ei de înţelegere. Dupa ce s-a liniştit puţin, s-a dus spre geamul deschis. Toţi am crezut că are nevoie de aer. Până să ajungă cineva lânga ea şi-a dat drumul pe geam, curmând astfel cumplita durere. Era deja prea mult. Am plecat din casa lui Florin spre părinţii mei.
Pe stradă mergeam ca în transă. Treceam pe lângă oameni cerniţi, pe lîngă oameni cu coşuri de colaci şi lumînări în mână. Circulaţia pe centru fusese întreruptă din cauza nesfârşitelor coloane mortuare care se deplasau spre cele două cimitire. Din maşina unui tip pe care niciodata nu l-am suportat – acum cu atât mai puţin – am auzit de la radioul dat la maxim că numărul morţilor în oraşul meu atinsese cifra de zece mii. Dumnezeule, însemna o zecime din populaţie! Deja nici nu mai căutam explicaţii. Un singur gând nu îmi dădea pace. Când va veni rândul meu şi alor mei. Şi, când va veni rândul Dianei. Oare se va opri acest blestem?
(Va urma)

Scris de Lucian Stanciu