Nu vreau să fiu Dumnezeu! (XV)

După ce m-am aşezat comod pe spate, Cristina s-a urcat peste mine şi a început un dans mult prea lent pentru ce vroiam eu. Îi spuneam să se grăbească şi ea îmi acoperea buzele cu degetul ţinând ochii închişi şi trăind fiecare secundă. Inuman de încet se mişca, dar când am terminat i-am mulţumit în gând inclusiv lui Dumnezeu pentru ceea ce am trăit.
La duş mi-am amintit că plecasem doar până la supermarket, de Diana, de tot ce ne înconjura. Am ieşit grăbit, Crisitna savura o ţigară, eu i-am spus că plec, că Diana este la mine acasă, că suntem împreună etc. La care Cristina mi-a răspuns zâmbind:
- Ştiu!
Am cumpărat ce aveam de cumpărat în fugă şi tot în fugă am urcat scările. Diana stătea pe canapea, la televizor. M-a văzut şi m-a întrebat tandru:

- Cum a fost la Cristna?
Am crezut că se prăbuşeşte tavanul peste mine, cred că m-am înroşit tot.
- La care Crstina?, am întrebat eu năuc.
- Hai, ştii tu, colega şi prietena mea.
Nu mai aveam ce zice. Ce oameni, ce femei! Aia, probabil, cum am plecat a pus mâna pe telefon, eu îi spusesem că Diana e la mine, şi a sunat rapid să mă dea în gât!
- Nu ştiu dacă vei înţelege, nu ştiu cum să-ţi explic, am început să mă bâlbâi eu!
- Pai cum vrei! Numai spune odată, a spus Diana, curios, deloc supărată. Povesteşte-mi cu lux de amănunte!
Şi, ce să fac, i-am povestit, nu foarte detaliat.
- Ţi-a plăcut? Nu aveam cum să zic că nu, aşa că am recunoscut.
- Mie trebuie să-mi mulţumeşti!, a zis Diana.
Eu am crezut că îmi crapă capul. Şi apoi Diana mi-a povestit cum, vazându-mă cât de înebunit sunt după ea, cum urlă hormonii în mine, ştiind că Crisitna e un pic cam curvă, adică îi place să facă dragoste, ştiind că are pata pusă pe mine de mai demult, a vorbit cu ea imediat după ce am plecat la supermarket şi a regizat toată chestia.
- Aşa eşti mai liniştit puţin, dacă nu, până la urmă săreai pe mine! Dacă se va întâmpla ceva între noi, vreau să vină de la sine, nu vreau să-mi forţezi mâna! Acum, o perioadă poţi sta calm, a zis râzând!

În scurtă vreme, aveam bagajele făcute. Erau multe căci luasem şi cuptorul cu microunde, televizorul, casetofonul cu CD player, CD-urile, computerul, alimente, băuturi, haine. Eram hotărâţi să stăm acolo până la sfârşit.
Am urcat cu un taxi – da, mai existau disperaţi care scoteau o groază de bani din taximetrie. Când ne-a vazut bagajele, şoferul a fost nevoit să monteze portbagajul deasupra maşinii. Ca un făcut, maşina era un Mercedes, ce-i drept mult mai modern ca fosta mea maşină, dar care m-a facut să îmi amintesc cu tristeţe de “Merţanul” meu. Ne-a spus din start că drumul ne costă un milion de lei. În alte vremuri, nu ar fi luat mai mult de o sută de mii, dar banii îşi pierdeau valoarea văzând cu ochii. Când am ajuns la cabană am plătit, dar i-am spus şoferului că în preţ intră şi ajutorul la bagaje. Ne-a ajutat, deşi mi-aş fi dorit să nu o facă. Când a luat în braţe televizorul, a căzut secerat. Era cât se poate de mort. Şi televizorul distrus.
Cred că moartea începuse să se demonetizeze pentru mine. Nu am fost deloc impresionat văzându-l mort. I-am tras corpul lipsit de viaţă în afara curţii şi am băgat maşina în incintă. De-a dreptul frenetic, am început să-i scotocesc prin maşină. Pe lângă foarte mulţi bani, am descoperit un pistol cu gaze – probabil arma de apărare pentru o meserie aşa de periculuoasă – foarte multe casete şi CD-uri audio, un cuţit de vânătoare, o undiţă şi multe alte ustensile de pescuit – stivuite frumos în portbagaj – şi două pachete de ţigări populare, mult prea infecte pentru pretenţiile mele.
Cum vecinii nu dăduseră semn că sunt acolo, am trecut micul gard care ne desparte ca să văd ce fac. După ziarul pe care vecinul încă îl ţinea în mână mi-am dat seama că murise de trei zile. Avea o privire senină, de parcă îl apucase somnul citind zairul. Doar ochii îi erau deschişi. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că toţi cei pe care-i văzusem morţi aveau ceva în comun: toţi erau cu ochii deschişi şi în acelaşi timp senini. Nu văzusem pe faţa niciunuia, nici pe-a alor mei sau pe a lui frate-meu o disperare, o groază sau un regret. Păreau toţi împăcaţi, mulţumiţi.

Pe lângă tot ce adusesem noi, la cabană aveam provizii din greu. Părinţii mei renunţaseră la vechiul frigider şi la vechea combină frigorifică, pe care le duseseră la cabană. Cum aproape săptămânal aveam invitaţi, ambele agregate erau pline cu provizii. Singurul lucru la care stăteam prost era pâinea. Luasem eu zece pâini la urcare, dar nu se ştia cât vom mai trăi.
- Lasă că avem mălai şi mâncăm mămăligă, m-a liniştit Diana.
Din cabana vecinului am luat televizorul. Era un tv sport alb-negru, demodat şi care nu prindea decât programul televiziunii naţionale. Mai intra şi o televiziune particulară – tot cu acoperire naţională – dar nu vedeam nimic, auzeam doar sonorul. În schimb, aveam radio-casetefonul, cu CD-player. După ce am despachetat, am început cea mai cumplită perioadă a vieţii de până acum. Spun cumplită pentru că nu pot caracteriza altfel ceea ce trăiam. Eram la cabană, cu Diana. Eram la cabană fără altcineva pe lume. Eram la cabană, fugiţi şi temători de noile legi impuse de secta idioată. Eram la cabană aproape de lumea care-şi trăia nenorocirea, într-o linişte absurdă, într-un nefiresc paradis. Din nou revin şi afirm că Dumnezeu glumea cinic cu lumea creată chiar de El. Vremea era splendidă. O vreme care te face să iubeşti faptul că trăieşti. Era atâta pace în jur, acolo, la cabană. Şi era atâta moarte în jur, acolo, în oraş, ţară, lume…

Scris de Lucian Stanciu