Nu vreau să fiu Dumnezeu! (XVI)

Viaţa noastră decurgea – abjectă comparaţie! – precum în sânul lui Avraam. În primele două zile petrecute la cabană, nu am făcut nimic altceva decât să stăm la soare, să povestim, să ascultăm ştirile, să mâncăm, să bem – mai mult eu – şi să ne dăm cu presupusul vizavi de ceea ce ne aşteaptă. În tot răul – dacă se putea numi aşa – era şi un lucru bun. Cabana era concepută pentru vizite de o zi, deci avea o singură încăpere, cu un singur pat, suficient de îngust! Seară de seară adormeam cu Diana în braţe, strâns lipită de corpul meu.

Relaţia mea cu Diana, forţat sau nu, făcea paşi pe calea cea bună. Aveam deja două săptămâni de când stăteam singuri la cabană. La radio auzeam zilnic ştirile şi realizam cum omenirea se decimează. În oraş nu am mai avut curajul să coborâm pentru că noua ordine era draconică. Cine trăia şi nu se înscrisese în Secta Apocalipsei era suspect. Erezia astfel explicată era pedepsită cu… moartea. De parcă nu era de ajuns câţi mureau. Din circa o sută de mii de locuitori, oraşul meu ajunsese la sub cinci mii. Cine nu accepta secta era ucis. În ţară domnea haosul. Nici măcar secta aceasta abjectă nu putea controla situaţia, pentru că nimeni nu mai putea fi sigur de nimic. Moartea era stăpână peste tot.
În razboiul izbucnit pentru Australia, India şi Pakistanul atacaseră China. Atacul nu a fost unul normal, ci unul ciudat. Conform radioului, nimeni nu folosise armele nucleare. În schimb fuseseră folosite armele chimice si bacteriologice. La cele bacteriologice, efectul nu a fost cel scontat, pentru că virusul sau ce era distrugea şi bacteriile. Armele chimice se dovediseră letale şi pentru restul de popoulaţie vie din cele patru ţări de pe două continente. Astfel, Asia, cel mai populat continent, rămăsese aproape pustiu. Arabii îşi făcuseră statul lor, iar americanii nu au rispostat. Capitala a fost aleasă Bagdad, dar forţa arabilor fusese distrusă înainte de a se putea remarca. Acum Bagdadul conducea o ţară imensă, cu foarte puţini locuitori.
În toată această alegorie a morţii pe care noi o urmăream mai mult la radio, cei mai tâmpiţi se dovediseră europenii şi americanii. Cum s-a întâmplat dintotdeauna, şi de data aceasta s-a dovedit că dragoste cu forţa nu se poate. Uniţi împotriva unor inamici – de cele mai multe ori inventaţi sau imaginari – semnatarii pactului Nord-Atlantic dovediseră că în situaţie de criză concretă nu pot coopera. În virtutea noilor alianţe create în sânul NATO, Germania atacase Franţa, iar Marea Britanie, SUA, benficiind de ajutorul necondiţionat al fostei colonii Canada. Din conflict nu ieşise nici un învingător şi pacea între beligerante s-a aşternut după ce efectivele militare şi civile au fost distruse aproape în totalitate. Un singur lucru reuşise Anglia, să preia controlul asupra New York-ului. În schimb, americanii stăpâneau Berlinul… Până când?
Din considerente politice, dată fiind conducerea ţării, România fusese exclusă din NATO înaintea razboiului inter-alianţă care durase cinci zile.

Riscam să ne pierdem în derizoriu. Viaţa molcomă, nefiresc de plină de bunăstare, putea să ne distrugă. Diana mai vorbise de vreo trei ori cu Andrei la telefon, dar de două zile căzuseră toate reţelele de mobile. Deci comunicarea era întreruptă, spre bucuria mea, Andrei începea să devină istorie, sau aşa credeam eu! Viaţa noastră era absurd de plictisitoare, din punctul de vedere al Dianei, trepidantă din punctul meu de vedere, care îmi făcusem un scop din a deveni mai mult decât prietenul ei. Avusesem o mulţime de discuţii, cu adevărate tente filozofice, prin care încercam să disecăm modul în care o relaţie de prietenie afectivă se poate transforma într-o relaţie de iubire. Nu ajunsesem la un consens. Eu am incercat cât am putut mai mult să evit supremul argument că mai avem, poate, ore de trăit şi că e păcat să le irosim. Diana, în aceeaşi ordine de idei, marşa pe argumentul că o prietenie adevarată rezistă mai mult decât o poveste de dragoste trăită cu ardoare, precum o cavalcadă. Ea spunea că prefera să moară ştiindu-mă alături pe mine, prietenul ei, decât ştiind că pleacă de lângă cel pe care îl iubeşte. Şi peste toate, ca o piază rea, apărea eternul şi terifiantul Andrei.
Tot el a fost cel care a determinat-o să îmi ceară categoric să mergem până în oraş şi să încercăm să luăm legătura cu el. Nu puteam să o înţeleg – ce mai aştepta de la acel laş? Aşa îl consideram eu pe cel care era stăpânul sufletului Dianei, dar preferase să stea acolo, unde spera să aibă o şansă. Daca tot o iubea aşa cum pretindea, de ce nu a chemat-o acolo? Dragostea este absurdă uneori. Te face să acţionezi în cele mai ciudate moduri, ca un adevărat masochist, doar pentru a-ţi şti iubita fericită. Din nou revin şi spun că e vorba tot de o sinistră glumă a lui Dumnezeu, care te îndeamnă să iubeşti, dar te lasă să-ţi faci rău cu mâna ta. Rău, pentru că numai un Dumnezeu perfid îţi lasă alegerea între fericirea promisă de El şi cea care îţi este la îndemână. Daca te îndeamnă să-ţi iubeşti aproapele, cum îţi poate permite să ţi-l îndepărtezi? Dacă credinţa se exprimă prin puterea de a fi nefericit, eu nu am nevoie de acest Dumnezeu!

Am coborât în oraş, în ciuda opoziţiei mele, anihilată rapid de Diana cu o replică gen:
- Uiţi ce am făcut pentru tine, cum ţi-am pus-o pe Cristina în braţe, tu atâta nu poţi să faci?
De fapt, am coborât doar pentru ca Diana să încerce să ia legătura cu Andrei. Pentru a-mi alina supărarea, decisesem că trebuie să coborâm şi pentru a lua pâine. Eram sătul de mămăligă, mai ales că eu obişnuiam să consider mămăliga o garnitură şi o consumam cu… pâine. Am coborât cu taxi-ul din curte şi mă felicitam pentru idee, căci un taxi nu atrăgea atât de tare atenţia. Cum am ajuns în oraş, am avut prilejul să constat că mă înşelasem amarnic.
La prima intersecţie, am fost opriţi de o brigadă de sectanţi care asigurau ordinea publică în locul poliţiei. Ni s-au cerut imediat Cărţile de Credinţă, cum numeau ei noile acte de indentitate. Pe lângă acestea, mai funcţionau şi trebuiau purtate în permanenţă asupra titularului Testamentele de Credinţă, actul prin care îţi lăsai moştenire întreaga avuţie Sectei. Cum aveam trei săptămâni de când eram la cabană, era normal să nu aveam aceste acte aberante. Am fost daţi jos din maşina care a fost rechiziţionată şi urcaţi într-o dubă în care au luat loc lângă noi încă trei sectanţi cu priviri fioroase.
La sediul “Miliţei Căii Drepte” – aşa se numea acum poliţia – ne-a luat în primire un “drept-vorbitor”. După noile legi, acesta ţinea loc de procuror, anchetator, avocat şi judecător. Lucrurile erau simple acum. După ce discuţia cu noi se încheia, el urma să ia o hotărâre. Dacă decidea că am încălcat Noua Lege – echivalentul vechii Constituţii – urma să fim condamnaţi la moarte. Dacă nu, în urma semnării adeziunilor la Secta Apocalipsei, eram liberi să plecăm, dar, la fel ca toţi ceilalţi care mai trăiau, trebuia să dăm o declaraţie că desemnam Secta ca moştenitor.
Singurul lucru de care mi-era frică era reacţia Dianei. Eu eram deja convins să spun tot ce vor dori ei, ca să pot pleca liber de acolo. Vroiam ca ultimele zile de viaţă să mi le petrec cu Diana, nu în vreo puşcărie aşteptând moartea care urma să vina pe ţeava puştii şi nu în mod firesc. Mai mult, îi promisesem Dianei că voi fi lângă ea până în ultima clipă. Diana, o cunoşteam deja atât de bine!, era total împotriva idioţilor din sectă. Mă temeam că le va spune acest lucru în faţă. Disperarea m-a cuprins când am vazut că vom fi audiaţi separat.

Scris de Lucian Stanciu