Nu vreau sa fiu Dumnezeu (XVII)

Pe mine m-au dus într-o cameră mică, cu geamuri care dădeau spre o curte interioară. Am fost suspus unui şir infernal de întrebări care aveau ca scop aflarea motivului pentru care încă nu eram membru al sectei. În mare, le-am spus adevărul. Am exagerat perioada petrecută la cabană şi le-am spus că nu am avut cum să intru în Sectă, pentru că nu am avut cum să aflăm noile legi. M-am declarat gata să mă înscriu în Sectă şi să semnez Testamentul.

Nu aceeaşi comportare a avut-o Diana. Ea le-a spus tranşant că îi consideră niste abjecţi buni de tot dispreţul. Declaraţiile ei, care au respectat adevărul, au infirmat declaraţiile mele. Astfel că, în momentul în care aşteptam să fiu pus în libertate, am ajuns în arest. Mi s-a comunicat sentinţa. Şi eu şi Diana urma să fim executaţi. Drept-Vorbitorul care ne anchetase urma să semneze actul de execuţie a doua zi.
Diana era şi ea în arest. Arestul femeilor era cu un etaj mai jos decât cel al bărbaţilor. Colegii mei de celulă erau un profesor de la cel mai celebru liceu din oraş, un avocat, un muncitor şi un fost poliţist. Nici unul dintre ei nu acceptase să intre în Sectă. Îşi pierduseră familiile şi le era indiferent cum sau când mureau. Poliţistul avea sentinţa semnată de o saptamână dar nu fusese executat încă. Conform datelor, mai aveam o saptamână de trăit, dacă nu muream până atunci. Dată fiind obişnuinţa gândului morţii, puteam spune că situaţia nu era ieşit din comun de tragică. Ce mă distrugea, însă, era că nu ştiam nimic de Diana. Salvarea mi-a venit după ce le-am povestit colegilor istoria relaţiei mele cu Diana. Un sectant gardian era fost subordonat de-al colegului meu poliţistul. Cum înainte de această nebunie fuseseră în relaţii bune, gardianul mi-a adus vestea că Diana e bine. Era încarcerată cu alte două femei, foste soţii ale şefilor judeţului, care plăteau acum fosta glorie a soţilor lor.
Tot gardianul mi-a adus vestea cea bună a doua zi. Drept-Vorbitorul murise şi urma să vină altul care să reia ancheta şi să decidă. Fostul polţist mi-a explicat că din lipsă de personal nu se mai făceau acte, iar dacă anchetatorul murise fără să dea verde execuţiei, ancheta trebuia să se reia.
Mare mi-a fost mirarea să văd că noul Drept-Vorbitor era un fost prieten al tatălui meu. A fost şocat când m-a vazut. Mi-a spus că i s-a dat să aleagă între a muri sau a deveni Drept-Vorbitor, date fiind cunoştinţele sale juridice. Mi-a mai spus că a ales această cale pentru a-şi trăi viaţa până la capăt. I-am spus în câteva vorbe tot despre mine, ai mei, Diana, cabană şi aşa mai departe. Mi-a promis că va lua decizia eliberării noastre în cel mai scurt timp. Urma o simplă formalitate, prin care în faţa lui şi a şefului său trebuia să aderăm la sectă şi să semnăm Testamentele. Audierea a fixat-o a doua zi.
În celulă a fost sărbătoare. Gardianul ne adusese două sticle de vin şi una de vodcă. Nu a trebuit să-i dăm nimic, pentru că nu le-a cumpărat. Chiar şi după toate furturile, magazinele goale de cumpărători aveau marfă suficientă pentru puţinii rămaşi în viaţă. Doar în Centru se mai plătea pentru cumpărături. În restul oraşului, intrai în magazinele pustii şi-ţi luai ce vroiai. Tovarăşii mei de celulă s-au bucurat sincer pentru că vedeau în mine omul care mai vrea să trăiască. Chiar au spus că le pare rău că nu au o Diană pentru care să-şi dedice ultimile clipe ale vieţii.
A doua zi am fost dus dis-de-dimineaţă în sala unde urma să fim judecaţi. Diana a fost aşezată lângă mine. Nu mi-a fost permis să o strâng în braţe, să o sărut.
- Te iubesc! Mă bucur ca trăieşti. Vreau să-mi ţin promisiunea!, i-am şoptit.
- Şi eu!
Nu ştiu dacă s-a referit la promisiune, nu ştiu dacă a vrut să spună că şi ea mă iubeşte sau că se bucură că trăiesc.
Judecătorul, un Mare-Drept-Vorbitor, ne-a întrebat sec, plicitsit chiar şi la acea oră matinală:
- Acceptaţi să vă înscrieţi în sectă şi să semnaţi Testamentele?
Fusese adus din alt oraş pentru că se aflase că Drept-Vorbitorul desemnat mă cunoştea. Săracul, stătea în sală şi mă privea deznădăjduit. Ştiu că, în virtutea priteteniei cu tatăl meu, ne-ar fi ajutat.
- Da, am răspuns eu.
- S-o credeţi voi, a sunat răspunsul Dianei.

Am crezut că tavanul se prabuşeşte peste mine. Ce-o fi în mintea ei? E nebună? Cum poate să spună aşa ceva şi să arunce totul în aer? Judecătorului nu i-a venit să creadă. A repetat întrebarea. Eu am raspuns la fel şi mă gândeam că poate i-o fi venit mintea la cap Dianei. Nici pomeneală. Al doilea răspuns a fost mai spectaculos:
- Prefer să mor acum decât să fac lucrul acesta!
- Eşti tâmpită?, i-am soptit printre dinţi.
- Aşa vorbeşti cu mine?, mi-a răspuns iritată.
Nu-mi venea să cred ce trăiam. Eram paralizat de gândurile din mintea mea. Ce urma să se întâmple? Ce ieşire aveam din această situaţie?
Judecătorul a anunţat sec:
- Inculpatul este liber, inculpata se condamnă la moarte, iar sentinţa se va execută în maxim o oră.
Diana şi-a înfipt ochii în ochii mei. Prin acea privire părea că-mi spune totul. Se uita la mine cu ură, cu dragoste, cu gingăşie şi cu mânie. Cred că în mintea ei se dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Moarte care urma să vină peste o oră. O oră, Dumnezeule absurd. O oră în care nici nu voi fi lângă ea. O oră în care nu aş avea cum să-mi trăiesc povestea de dragoste la care speram.
Cuvintele ei m-au lovit năprasnic:
- Îmi pare rau! O fac pentru ca să mă răzbun pe Andrei. Dacă vei trăi, să-i spui cât a fost de idiot şi cât l-am iubit. Tu ştii mai bine decât oricine cât l-am iubit. Spune-i-o şi spune-i că am murit ca să nu-i mai pot răspunde când mă va căuta.
- Diana, promisiunea noastră!, am strigat când gardianul o lua de lânga mine.
- Îmi pare rău!
Eram disperat! Am procesat cred că mii de gânduri în minte în câteva secunde. Lângă mine era gardianul prieten cu poliţistul din celula. Diana era luată, cu oarecare blândeţe, dar cu fermitate, de un alt gardian. Am privit spre gardianul meu. Parcă ne-am înţeles din priviri. Cred că mi-a făcut şi un semn de încuviinţare din cap. M-am repezit spre Diana şi am prins-o în braţe. Gardianul care o ţinea m-a prins de păr. Am căzut în genunchi în dreapta lui, acolo unde îşi ţinea pistolul. L-am smuls din toc şi l-am împuşcat instantaneu. Celălat gardian a scos şi el pistolul şi a tras în judecător. Am strigat spre Drept-Vorbitorul prieten al tatălui meu să se lase jos şi am tras în aprodul sălii. Am prins-o de mână pe Diana şi sub acoperirea celui pe care îl consideram deja salvatorul meu – gardianul – am ajuns în curte. Ne-am aruncat în prima maşină, un VW din dotarea poliţiei. Gardianul s-a suit cu noi. Prin porţile Inspectoratului de Poliţie am trecut în trombă, dar oricum cel de la poartă murise. Drumul până afară din oraş l-am parcurs jalonând printre cadavre.
- Au prea puţine efective ca să ne urmarească, a spus gardianul. Mă bucur că ai ales calea aceasta. Era păcat de Dumnezeu ca atât de tineri şi frumoşi să fiţi despărţiţi de idioţii ăştia.
- Tu ce vei face acum?, l-am întrebat.
- Toti cei din sală au murit, mai puţin prietenul tatălui tău, cu care nu cred să am probleme. O să te rog să-mi tragi un glonţ în mână şi voi spune că am fost luat ostatec şi lăsat pe drum. Trebuie să mă întorc pentru foştii tăi colegi de celulă. Lăsaţi-mă în maşina asta si luaţi-vă una de pe drum. Faceţi rost de nişte arme şi apoi puteţi forţa frontiera. Succes!
Mi-a fost greu să trag în mâna salvatorului meu, dar am făcut-o spre binele lui. Am luat un Renault Clio de pe marginea drumului, promiţându-mi că-l voi schimba pe primul Mecedes. La radio deja se vorbea despre noi, eu şi Diana, ca despre doi eretici. Populaţia era îndemnată să ne prindă şi să ne predea. Noroc că nu aveau efective să ne urmărească, pentru că nu ştiu ce ne-am fi făcut cu chichineaţa de maşină pe care o aveam.

Scris de Lucian Stanciu