Non-stop-ul groazei

Scris de Julius Constantinescu

Vizavi de restaurantul lui Romica, linga gura de metrou Dristor 2, e un non-stop destul de freaky. Mai demult, ii spuneam ““La basarabeni””, din cauza faptului ca vinzatorii degajau un aer prietenos, de oameni care nu-ti fac absolut nimic daca le dai portofelul si obiectele de valoare in liniste. Apoi, basarabenii au disparut subit (sper ca datorau bani mafiei ucrainiene), iar in locul lor au aparut niste fete foarte tinere. Peste zi, erau capabile sa mestece singure toata ciunga de pe rafturi, iar noaptea fumau in fata magazinului cu prietenii lor, ceea ce era o problema, pentru ca prietenii lor nu pareau asa prietenosi ca basarabenii cind le luai gagica inauntru sa-ti dea un suc.

Vineri noaptea, nu era nimeni in fata non-stop-ului: nici picior de bataus, cocalar sau alti indivizi dubiosi. Am intrat cu o oarecare stringere de inima, de teama sa nu fie cumva o capcana. Si, cind l-am vazut pe tipul din spatele tejghelei, am cam inghetat: un individ la vreo 50 de ani, cu fata de neamt din filmele horror caruia ii place sa tortureze si sa ucida copii (n-am idee cum ii angajeaza pe astia, dar cred ca dau un casting cu Tarantino). Muream sa maninc ceva dulce, asa ca i-am zis sa-mi dea napolitane varsate de 50.000 si o ciocolata. Tipul scoate o punga de plastic, scuipa in degete si incearca de desfaca punga. Apoi, fara graba, metodic (in timp ce victima urla de teroare), duce punga la gura si incepe sa sufle in ea, sa se desfaca mai bine. Si incepe sa puna napolitane in ea, cu degetele alea in care tocmai scuipase. Am crezut ca poate nu vad eu bine, asa ca mi-am intins gitul pe dupa raft. Tot nu vedeam, m-am intins si mai mult, aproape ma suisem pe tejghea, cind tipul se sesizeaza si se intoarce spre mine. Si-i vad mina. ““Sper ca nu-mi puneti napolitane cu mina in care tocmai ati scuipat””, zic. “”Nu””, zice tipul, amabil (stiti ca psihopatii astia vorbesc cu victimele, le explica in detaliu ce artere or sa le sectioneze si care sint implicatiile). Si scoate de undeva o manusa de plastic si si-o trage pe mina (ii mai lipseau ochelarii de protectie si drujba). De data asta, ma sui realmente cu un picior pe tejghea, vad ca apucase sa puna citeva napolitane si-i zic: ““Fara alea. Luati alta punga si-mi puneti altele””. Tipul isi pierde rabdarea (““Nu mai urla ca o femeie. Credeam ca sintem prieteni, dar vad ca ma silesti sa-ti lipesc gura cu banda adeziva””), isi scoate manusa si ma-ntreaba: ““Da’’ nu mai bine nu va mai dau deloc?””. ““Ba da””, zic, ““ar fi mult mai bine””. Si plec.

Toata noaptea mi-a plouat in gura dupa ceva dulce. Are dreptate si mama cind imi spune ca de la gura asta mare mi se trag multe. Daca n-as fi avut gura mare, in noaptea aia, de pilda, mincam si eu napolitane, ca alti copii.