Nu vreau să fiu Dumnezeu! (XX)

Odată ajunşi în Ungaria, eram liniştiţi în ce priveşte Secta. Eram liberi, singuri într-o ţară aproape pustie. Pe unguri îi decimase şi sindromul sinucigaş care îi făcuse cunoscuţi în Lume. Treceam pe autostaradă pe lângă oraşe pustii, fără nici un locuitor. Am oprit la un han de pe marginea drumului să mâncam. Toţi cei dinăuntru erau morţi. Ne-a luat ceva până i-am scos afară. Am intrat în bucătărie şi am găsit o oală cu gulaş preparat. Cine ştie de când stătea acolo, dar nu conta, căci alimentele nu se alterau. Am mâncat, după ce am încălzit gulasul, pe săturate. Înainte de masă am băut palincă de pere şi după masă vin de Tokay. Cum nu ne grăbeam nicăieri am rămas la han până a doua zi. Era o dupămasă de toamnă târzie. Soarele se apropia uşor de orizont şi eu stăteam cu Diana pe terasa hanului într-o tihnă nefirească pentru clipele pe care le trăiam.
- Ce facem? Încotro, am intrebat.
- Mergem oriunde. Numai să nu rămânem în Ungaria. Dacă e să mor şi nu pot muri la mine în ţară, vreau să mor altundeva decât aici.
Nu-i cunoşteam această latură naţionalistă a Dianei, dar nu pot să spun că mă deranja. I-am spus că fusesem cu doi ani în urmă la Salzburg şi că am ramas impresionat de oraş şi împrejurimi. I-am propus să mergem acolo şi să vedem ce-o fi. Aveam şi un unchi aproape de Salzburg, în Germania, la Munchen, dar şansele să sper măcar că e în viaţă erau mult prea mici. Diana mi-a acceptat propunerea. În fond, ce era să facem?
- Mergem încet, aşa-i, m-a întrebat Diana ştiindu-mi dragostea pentru viteză la volan.
- Oricum nu avem unde să ne grabim.
- Spune-mi şi mie, cât crezi că mai traim? Care moare primul? Murim împreună?
- Diana, nu ştiu ce să spun. Mie, văzând cum mi s-au vindecat rănile, mi-a încolţit o idee, dar nu vreau nici măcar să mă gândesc la ea. Probabil e vorba doar de capacitatea sporită de coagulare a sângelui pe care ştiam că o am şi de dispariţia oricărui fel de bacterii sau agent patogen. Cert este că nu vreau să trăiesc ştiind că tu nu mai exişti. Ştiu că vei sări în sus că-ţi fac, din nou, declaraţii, dar asta este! Nu mă poţi obliga să tac sau să nu recunosc adevărul acum, când nu mai ştim dacă mai trăim mai mult decât câteva minute. Mă disperă că nu vrei ca măcar ultimele clipe să le trăim aşa cum mi-aş dori eu, şi, după noaptea trecută, nu cred că ţi-ar displace.
- Ştiam că vom ajunge aici. Îţi repet că noaptea trecută a fost una dintre cele mai fantastice nopţi trăite de mine. Mă sperie acest lucru. Dacă nu ar fi Andrei şi dacă ai vrea tu, acum m-aş duce la preot cu tine să ne căsătorim. Dacaă am mai găsi vreun preot… Din păcate pentru tine, dar – realizez acest lucru – , mai ales pentru mine, am fost crescută cu percepte foarte stict îndoctrinate mie. Atâta timp cât ştiu că Andrei trăieşte sau poate trăi, în ciuda voinţei mele şi a mersului firesc al lucrurilor, nu pot fi a ta. Am fost o noapte şi, crede-mă, mă simt teribil de vinovată. Faţă de Andrei, faţă de mine si faţă de tine. Nici nu ştii ce se petrece în sufletul meu. Şi nu poţi, şi nici nu îţi cer să înţelegi. Eu sufăr, poate, mai mult decât tine.
Spunând aceste lucruri, Diana şi-a coborât privirea. I-am ghicit în ochi o lacrimă. În momentul acela o uram la fel de mult pe cât o iubeam. Am luat-o în braţe în totală contradicţie cu impulsul care-mi spunea să plec şi să uit de ea. Am prins-o încet şi i-am adus capul pe umărul meu. Cu buzele i-am oprit lacrima. Gustul sărat al lacrimii ei mi-a arătat o dată în plus cum soarta sau Dumnezeu îşi bate joc de mine. O aveam în braţe, îmi făcuse mai mult decât o declaraţie de dragoste şi mă împiedicam de un Andrei despre care nici nu mai ştiam dacă există. Cum telefoanele mobile erau deja istorie, internetul la fel, singura şansă erau telefoanele fixe. Eu i-am spus să încercam să sunăm de la motel la Andrei. Mazochismul din mine îşi arăta iarăşi întrega-i splendoare.
- Nu are rost, mi-a sunat ca un trasnet în urechi. Am încercat şi telefonul e parolat pentru internaţional, mi-a spus Diana.
De parcă nu-mi era de-ajuns, am supralicitat:
- Lasă că mâine, în primul oraă facem rost de fise şi poţi suna.
Am văzut o relaxare în trupul Dianei pe care-l ţineam în braţe. În minte îmi spuneam cât pot fi de idiot dacă mă bucur că e fericită pentru că i-am spus că mâine încercăm să luăm legatura cu Andrei.

În virtutea promisiunii de a muri împreună, Diana a dormit cu mine şi în acea noapte. În alte condiţii sunt convins că ar fi dormit separat. Numai somn nu se poate chema ceea ce am făcut peste noapte. Diana a dormit lin şi eu am ţinut-o în braţe. Prin minte îmi treceau cele mai cumplite gânduri. Ma gândeam cum pot fi atât de idiot şi îi accept aberaţia cu Andrei. Mă întrebam de ce nu pun piciorul în prag şi nu-i spun că „gata, m-am săturat de Andrei, nu vreau să mai aud de el!”. Am coborât în salonul hanului de două ori în timpul nopţii şi am băut bere. Mă uitam ca boul la televizor şi nu vedeam nimic, toate gândurile fiind ocupate de scenariile care mi se derulau frenetic prin minte. Mă visam, speram, ca eu şi Diana să scăpăm de moarte. Ca Andrei să dispară şi ca noi să trăim împreună, definitiv, undeva pe malul mării, prin Spania. Să avem copii, să ne bucuram de viaţă.
Printre aceste gânduri răzbăteau ştirile de pe CNN de la televizor. Nu se cunoştea numărul exact de persoane care se mai aflau în viaţă. SUA erau pustii aproape. Peisaje dezolante cu Las Vegasul, altadată o mare de lumini şi oameni mişunând încoace şi încolo într-o eternă căutare a norocului era acum un oraş pustiu. Transmisiunile în direct ale CNN erau des înterupte de moartea reporterului sau a cameramanului. Părea că Omenirea îşi dă suflarea de pe urmă. Europa mai exista doar prin ţările nordice, unde mai erau câteva sute de oameni. România dispăruse, şi ea, oficial. Enormitatea veştilor nu aveam să o constientizez decât spre dimineaţă.
Când ne-am trezit, i-am spus Dianei ce văzusem noaptea la tv şi am pornit din nou aparatul. În afara de CNN, nici un post nu mai emitea decât mira. Erau posturile de muzică, pe care se repetau la nesfârşit câteva videoclipuri. În momentul în care BBC World Service îşi oprise programele programase derularea şi repetarea necontenită a unui scurt-metraj care prezenta momentele epocale ale Omenirii, de la Isus până în momentul declanşării molimei. Pe postul de radio BBC se repeta ultimul buletin de ştiri, în care crainicul anunţa că este ultimul funcţionar viu al studioului, că, probabil, va muri curând şi că Omenirea, într-un fel sau altul greşise profund faţă de Dumnezeu, care trimisese nenorocirea. Fiind probabil un credincios convins, funcţionarul încheia transmisia cu convingerea că trebuie să fim bucuroşi că Raiul a coborât pe Pamânt şi programase ca după fiecare repetare a buletinului de ştiri să intre Oda Bucuriei. Nu ştiu ce se petrecuse în sufletul acelui om, dar normal nu putea fi considerat. Vaăând Omenirea decimată, ştiindu-se unul dintre ultimii oameni vii, încercase să facă haz de moarte şi râdea de ea, difuzând întru eternitate – sau până când exista energie electrică – Oda Bucuriei, poate cea mai plină de viaţă piesă compusă vreodată.
Trecând din nou pe CNN am aflat că, în ultimul moment, preşedintele SUA – al treisprezecelea în trei zile – fusese urcat într-o navetă spaţială transformată ad-hoc în Air Force One. La cinci minute după decolare, pilotul principal murise. Secundul a dus nava pe orbita extraterestră, dar nu mai exista nici un fel de legatură cu Air Force One pentru că specialiştii NASA de la sol muriseră la datorie. Pentru prima dată în istoria lor SUA nu mai aveau preşedinte, nici Cabinet.

Pentru noi situaţia căpăta o turnură tragică. Ideea care îmi încolţise în noapte nu-mi dădea pace şi i-am spus-o în faţă Dianei.
- Cred că suntem singurii oameni care mai traim în zonă, excluzând nordul Europei. Nu ştiu de ce, dar cred că în curând, ramânem singuri. Ce facem?
- Fii liniştit, ne vine şi nouă rândul. Nu suntem cu nimic mai presus decât ceilalţi ca ăa trăim doar noi. Hai să plecăm de aici.
- Şi unde mergem?
- Spuneai ceva de Salzburg, dacă tot nu l-am văzut până acum, poate mai traim până ajungem acolo, mi-a spus Diana încercând sa zâmbească.

Ne-am urcat în maşină şi am pornit pe autostradă. În condiţii normale, în câteva ceasuri am fi străbătut Ungaria. Cu atâtea vehicule oprite pe drum, tamponate, contorsionate sau răsturnate ne-a luat aproape o zi să ajungem în Austria. Pe parcurs am schimbat jeep-ul pe un Mercedes clasa S – maşina pe care mi-o dorisem toata viaţa – dar a trebuit să renunţăm la ea când, pentru a ocoli o coliziune colectivă a trebuit să ieşim pe câmp. Atunci am luat un Nissan Terrano, imens, cu troliu în faţă.
Nu am oprit decât pentru a merge la toaletă şi a mânca. La prima benzinărie din Austria am făcut plinul şi am luat o hartă. La ideea Dianei am abandonat autostrada pentru că pe drumurile secundare erau mult mai puţine maşini oprite.

Austria era şi ea dezolant de pustie. Străbăteam sate cochete, elegante, purtând amprenta veche a Imperiului, oraşe frumoase, îngrijite, aranjate cursiv pe malul Dunării. În scurtă vreme am ajuns în Viena, odată Capitala Europei şi a Lumii. Efervescenţa recunoscută a Vienei era, acum, istorie. Un oraş pustiu, cu oameni morţi prin toate ungherele străzilor, pe marile bulevarde, cu maşini oprite, tamponate, arse după impact, cu cafenele în care odinioară poeti de mâna a doua îşi recitau boem versurile pentru un schnaps sau o cafea, cu palate grandios iluminate şi în acea târzie oră de noapte de sistemele automate de reflectoare.
Am oprit la Ritz Hotel. Cum niciodată nu intrasem într-un hotel de cinci stele ne-a luat ceva timp până am realizat că lumina nu porneşte în apartamentul prezideţial doar dacă introduci cardul de acces în camera într-o locaţie de lângă uşî. Nemşii, tot nemşi, mi-am zis. Ştiau să facă economii. Nu aveai cum să laşi vreun aparat pornit, excluzând aerul condiţionat, când ieşeai din cameră şi luai cardul ca să poţi închide uşa.
- Vreau ca în seara asta să mâncam în restaurant, în ţinută de gală, i-am spus Dianei, în ciuda orei târzii.
Diana a acceptat şi a coborât în hol, unde marile case de modă aveau magazine. Şi-a ales o rochie sofisticată, sexi dar în acealaşi timp deosebit de elegantă şi impunătoare, creaţie Versace. Eu am ales un splendid costum Armani, cu cravată şi cămaşă, înclusiv batistă asortată.

Scris de Lucian Stanciu