Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (XXVII)

Ne-am instalat la un hotel frumuşel, situat la mijlocul unei pârtii, la câţiva metri lateral dreapta de traseul telegondolei care, incredibil, rămăsese în funcţiune. Cine ştie de când cablul acela îşi tot făcea circuitul urcând şi coborând gondolele de şase persoane.
Ne-am luat cel mai mare apartament, unul de cca 160 de mp, dotat cu living spaţios, cu trei dormitoare, cu terasă cu panoramă superbă.  Restaurantul era cu un etaj mai jos de apartament, iar şi mai jos cu un etaj era o bază wellness şi fitness care ar fi satisfăcut orice gusturi. Diana alesese bine locul. Era hotărâtă să rămânem aici mai mult timp şi frumuseţea ireală a Tirolului mă îndemna şi pe mine să fiu de acord. Doar că, deja nu mai puteam fi nici eu sigur pe mine când voi avea din nou impulsuri să plec, chemări din acelea inexplicabile la care nu are nici un rost să te opui.
În mintea mea se conturase o imagine prezumtivă a ceea ce trăiam, a ceea ce se petrecea cu mine. Aveam un gând înfricoşător, care nu-mi dădea pace.

După instalarea la Hotel Sportalm, după ce am făcut un duş, separat, nu împreună, că Diana era morocănoasă, am invitat-o în restaurantul rustic de la etajul inferior. Pe mesele negeluite, acoperite doar parţial de feţe de mese, am înjghebat o cină cu produse tradiţionale pe care le-am găsit în vasta cămară a bucătăriei. Am tăiat şuncă de porc şi de vită, am fiert ouă şi cartofi, am tăiat ceapă roşie, am feliat subţire caşacaval Tilsit şi Schwaitzer – pe pachete scria că sunt preparate bio de fermă – şi pâine neagră. Ca băutură am ales pentru început schnaps de alune şi pentru după mâncare vin roşu Zweigelt.

Ne-am aşezat la masă şi am mâncat în tăcere. După masă am ieşit pe terasa restaurantului de unde se dezvăluia o impresionantă panoramă asupra micului târg de la poalele muntelui.
- Ce se întîmplă cu tine?, m-a întrebat direct Diana. de ce te-ai schimbat în halul acesta. Mă faci să îmi fie frică de tine, nu mai pot să fiu sigură pe ce va fi!
- Diana, nu ştiu exact, am o vagă bănuială, dar nu vreau să-i dau crezare. Ar fi imposibil, nu poate fi ceea ce cred. Cert este că, tot ce am făcut, acţiunile astea ciudate, mi-au fost dictate de o forţă, de ceva mai presus de puterea mea de înţelegere. Spontan simt că trebuie să fac ceva, nu mai sunt stăpân pe acţiunile mele, parcă cineva coordonează totul. Ai văzut cum am deschis lacătul ăla?
- Da, şi m-am înspăimântat! mi-a fost frică de tine şi atunci şi la mănăstire în ţară, când loveai clopotul.
- Nu ştiu, simt că nu depinde de mine, că altcineva îmi spune, sau poate sunt tot eu, dar un alt eu, nu ştiu…
- Mă iubeşti?
- Mai mult decât orice pe lume!
- Dacă mă iubeşti, promite-mi că rămânem aici, că nu mai plecăm!
- De ce?, am întrebat eu, brusc mirat şi surprins.
- Pentru că e atât de frumos, e atât de bine, suntem singuri, dacă e să murim, măcar să murim aici.
- Dacă vrei tu, fie, am consimţit.
- Şi dacă te apucă, iarăşi, plecatul?
- Nu ştiu…

Cu aceste cuvinte discuţia, care mă aşteptasem să fie mult mai dură, s-a încheiat. Am început o nouă perioadă foarte frumoasă, în care doar ne iubeam, mâncam şi ne plimbam pe munţi. Totul era perfect, cu o singură excepţie. Nopţile, după ce făceam dragoste, Diana adormea prima şi pe mine mă măcinau gândurile… Adormeam şi aveam vise pe care a doua zi nu mi le aminteam. Dar, ele îmi rămâneau undeva întipărite în minte. După vreo două săptămâni de trai frumos, m-am trezit fiind convins că trebuie să verific unde sunt şi ce fac lucrurile mele adunate din cele două mănăstiri. Le-am găsit exact acolo unde le lăsasem, era culmea, nu ar fi avut cine să-mi umble în ele! Am luat pagina ruptă din cartea de la mănăstirea Melk şi m-am îngrozit. Am scăpat-o brusc din mână şi am oftat : “nu se poate!”

Scris de Lucian Stanciu