Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (XXIX)

La Lumea Cristalelor Swarowski era o dezolare de zile mari. Evident că această sărbătoare perpetuuă a cristalelor care furaseră minţile tuturor femeilor din lume nu scăpase de devastările din ultimele momente ale omenirii. Probabil mii de oameni pentru care cristalele acestea fuseseră doar un vis toată viaţa, în ultimele lor momente de viaţă şi-au îndeplinit visul, împodobindu-se funebru pentru ultima călătorie. Tot ce odinioară era mândria micuţului orăşel Wattens, acum era devastare.

Am cules de pe jos un colier frumos, i l-am pus la gât Dianei şi ne-am aşezat în cafeneaua Terra, de la ieşirea din parcul tematic.

- Diana, în ultima vreme mi se pare că înţeleg ce se întâmplă cu mine. Nu vreau să cred, nici nu pot să pronunţ ceea ce cred, dar cert este că, pe lângă chestiile vechi cu vindecarea rănilor, cu vindecarea măselei, cu deschiderea lacătului, cu toate acţiunile acelea ciudate, în ultima vreme mi se pare că primesc de undeva puteri noi, capacităţi noi.

- Adică, s-a mai întâmplat ceva şi nu mi-ai spus?

- Da, am citit ce scrie pe foile rupte din cartea din mănăstire.

- Cum?

- Pur şi simplu într-o dimineaţă mi-am dat seama că ştiu limba.

- Araba aia?

Diana era clar că era pe dinafară in ce priveşte religia veche. Am trecut peste faptul că a confundat araba cu ebraica la care făcea referire – Doamne ce s-ar fi ofticat evreii acum o vreme, dar iată că poporul ales al Domnului nu mai exista defel!  – şi i-am explicat pe îndelete totul. Discuţia a fost lungă, preţ de vreo 4 halbe de bere Otakringer, berea care descoperisem că-mi place cel mai mult. La finalul discuţiei Diana m-a rugat să mergem acasă, adică la hotelul unde stăteam de deja trei săptămâni. Când am ajuns m-a rugat să o las singură să se plimbe puţin.

- De cât timp ai nevoie?

- De vreo oră!, mi-a răspuns.

Era o seară de toamnă târzie, foarte caldă, chiar deosebit de caldă pentru acel sfârşit de octombrie şi pentru altitudinea la care ne aflam. M-am aşezat confortabil pe terasă, cu o bere în mână. În stânga aveam vârful Chorealpen iar în dreapta vârful Hohe Salve. Pe vârful din stânga se ghicea o cruce înaltă, de metal. Pe vârful din dreapta se vedea o biserică mică, albă. Brusc am simţit impulsul că trebuie să merg în acea biserică. M-am aruncat în maşină şi am pornit în goană nebună spre telecabină. Punctul de plecare spre Hohe Salve era în Hopfgarten, localitate situată la 5 km de noi. Într-o oră aveam timp să urc pe munte la biserică şi să mă întorc. Pe Diana am văzut-o coborând agale panta de la hotel. În viteza nebună cu care coboram nici măcar nu am încetinit când am trecut pe lângă ea. Am văzut în oglinda retrovizoare figura ei uimită şi surprinsă.

Am urcat ca şi în transă cu telegondola, apoi am văzut că trebuie să schimb şi să iau un telescaun ca să ajung pe vârf. Am găsit relativ repede comutatorul şi am pus în funcţiune telescaunul. Mi-am coborât bara de protecţie şi am început urcuşul mult prea lent pentru nerăbdarea mea. Ştiam că trebuie să ajung cu orice preţ cât mai repede acolo sus. Am sărit din telescaun şi am luat-o la fugă pe panta abruptă care urca spre biserică. Era un urcuş fenomenal de greu, dar parcă aveam aripi. Nu oboseam deloc. am trecut în goană pe lângă o mulţime de ceasuri solare, calendare solare şi alte sisteme de măsurare a timpului care se înşirau pe drumul spre biserică. Am dat uşa de lemn deoparte.

În biserica catolică de pe munte, foarte sobră şi puţin împodobită, ardea o lumânare groasă. Era consumată aproape în totalitate. Un lucru era clar, cineva o aprinsese, nu de mult, pentru că altă explicaţie nu exista. Deci era cineva în viaţă în zonă. Am simţit nevoia să o sting. Am suflat, s-a stins pentru câteva secunde şi s-a aprins din nou. am sins-o cu mâna. Nu am simţit nici o arsură. După câteva secunde s-a aprins din nou. Am aruncat cu apă sfinţită din vasul care se află la intrare în orice biserică catolică. S-a stins şi s-a aprins din nou.

- Degeaba, am auzit o voce groasă, puternică. Nu poţi stinge lumina pe care tu ai aprins-o!

- Cum eu, am întrebat pereţii pentru că în încăpere nu era nimeni.

- Vei înţelege cînd va veni vremea!

Era clar că începeam să înebunesc. Vorbeam cu pereţii.

- Cine eşti?

- Sunt tu!

- Eşti eu?

- Nu, tu eşti eu!

Era prea mult. am început să caut ca un nebun printre bănci, în confesor, în spatele altarului, peste tot. Nu era nimeni.

- De ce am venit aici?, am întrebat pereţii.

- Pentru că te-ai chemat!

- Cine? Eu pe mine?

- Nu, eu pe tine!

- Dar cine eşti, am strigat disperat!

- Sunt tu!

- Şi eu cine sunt?, am întrebat căzând epuizat!

- Eşti eu, care sunt tu, vei înţelege tu, aşa cum am înţeles şi eu!

- Te rog, nu mai pot arată-te!, am implorat cu ultimele puteri.

- Vei ştii ce să faci când vei avea nevoie să mă vezi!

Am căzut într-o letargie vecină cu leşinul. Când mi-am revenit era noapte. Nu ştiam cât e ceasul. Am ieşit afară. În vale se vedea lumina de la telescaun. Era foarte frig dar eu parcă transpiram. Am coborât lejer, nu mă grăbeam nicăieri, mintea îmi lucra parcă fără folos. Treceam pe lângă ceasul solar şi am văzut incredibil cât e ceasul. Era plină noapte şi am văzut că e ora 1. Am privit înebunit spre locul de unde venea lumina. Era o singură sursă de lumină acolo, lumânarea din biserică. Se afla la o depăratre de câteva sute de metri. Deja nu mai îmi puneam întrebări.

Când am ajuns la hotel am găsit-o pe Diana dormind. Se vedea că plânsese. Am luat-o uşor în braţe.

- Am crezut că m-ai părăsit, mi-a spus trezindu-se. E clar că eşti nebun!

- Mai mult decât atât, am surâs eu. Sunt şi tâmpit, i-am spus.

- Vreau să văd dacă Andrei trăieşte!, a zis brusc!

- Trăieşte, dar nu ştiu dacă îţi va plăcea ce vei vedea. Ştiu unde să îl găsim! Şi mai trăieşte cineva, la noi în oraş. Acum ştiu sigur!

- Vreau să mergem să-l căutăm pe Andrei!

- Ştiu, e firesc să vrei asta, am încheiat eu discuţia.

- Unde e Andrei?

- Vei vedea la sfârştiul zilei de mâine!

Scris de Lucian Stanciu