Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (XXX)

A doua zi dimineaţa am plecat devreme. Diana m-a întrebat încotro plecăm, dar nu i-am spus. Am străbătut sute de kilometri în acea zi, conduceam ca un nebun. Nu am vorbit aproape deloc pe drum. Diana încerca să mă întrebe unde mergem şi eu îi răspundeam brutal:
- Acolo unde vrei tu!
Am continuat drumul eu tăcând şi procesând miile de gânduri care îmi brăzdau creierul. Era o învălmăşeală acolo, ceva de neconceput. Tot ceea ce considerasem eu, până atunci, o ierarhie, o scară a valorilor bine statuată, acum se dădea peste cap. Nu ştiam nici măcar cine sunt. Sau de ce sunt aşa cum păream să fiu.
Mergeam doar pe drumuri secundare, adică nu pe autostrăzi, acolo unde erau sute de tiruri răsturnate sau puse de-a latul drumului. Nu am avut foarte multe probleme cu drumul, pentru că aveam o super maşină de teren, luată din Kitzbuhel, staţiunea milonarilor. Am oprit de două ori în Elveţia şi o singură dată în Franţa. Diana era terorizată de faptul că nu ştia unde mergem. La fiecare întrebare a ei, răspundeam invariabil:
- Ai zis că vrei să-l găsim pe Andrei, mergem acolo, dar nu ştiu dacă o să-ţi placă ceea ce vei vedea.
După circa o mie de kilometri am simţit nevoia să mă opresc. Eram într-un sătuc francez, din acelea pe care le văzusem de multe ori în filme, cu străzi înguste, cu o piaţă mică în centru, cu cafenele şi bistrouri aliniate pe stânga şi dreapta, sătucul francez plin de bunăstare, de linişte şi pace în timpurile trecute. Nu e vorbă că nici acum nu era mai puţină linişte şi pace, din contră…
În bistroul unde am intrat, din expresorul de cafea ieşea un şuireat, urmă lugubră a aburului care trebuia să producă spuma unui capuccino. Am mâncat două felii de jambon cu baghete vechi pe care le-am încălzit la microunde. Aveam o problemă cu verdeţurile, căci tot ve găseam erau veştede. Aşa că am avut noroc cu murăturile depistate în cămara micuţului local.
- Până la urmă unde mergem, m-a întrebat Diana.
- Acolo unde îţi doreşti, la Andrei.
- Dar eşti sigur că trăieşte, mă întreabă ea.
- Tu vrei să trăiască, am răspuns.
- Nu ştiu, dar te rog, haide să rămânem azi aici. Vreau să mă odihnesc, şi dacă tu crezi că trăieşte Amdrei, poate nu sunt chiar pregătită să mă întâlnesc aşa brusc cu el.

Cuvintele ei au avut darul să mai oprească ceva din înverşunarea mea. Am rămas peste noapte în micul sătuc. Am ocupat o cameră dintr-o căsuţă foarte cochetă, cu geamuri mici, cu obloane, cu camere decorate tradiţional, poate un pic cam încărcat pentru gustul meu, dar foarte intim. Cum se lăsa seara, am mâncat pe săturate din proviziile din cămară şi ne-am aşezat pe terasa din stradă a micului bistro. Aveam un vin foarte bun în pahar, pe care îl savuram – deh, căpătasem obiceiuri burgheze – alături de specialităţi de brânzeturi.
Diana părea foarte relaxată, poate mult mai mult decât ar fi fost normal. La un moment dat, când soarele dădea semne că şi-a încheiat misiunea pe ziua în curs, Diana îmi zice:

- În seara asta vreau să fac dragoste aşa cum nu am mai făcut vreodată. Vreau să simt tot ceea ce nu am mai simţit vredată!
- De ce?
- Pentru că dacă îl găsim pe Andrei în viaţă totul se va schimba!

Nu am mai zis nimic. Mă dureau vorbele ei, dar ştiam că aşa trebuie să fie. Diana stătea tolănită pe scaunul generos, lăsând să i se vadă coapsele până sus de tot. Îmi plimbam privirile pe picioarele ei, măsurându-le de sus până jos şi înapoi. Pe măsură ce privirea mea parcurgea liniile perfecte ale picioarelor ei, Diana începea să ofteze din ce în ce mai greu. Mi-am aţintit privirea asupra sânilor ei, pe care a început să şi-i maseze frenetic. M-am uitat spre gura ei, şi-a întredeschis buzele şi am făcut şi eu le fel. Diana deja gemea. Am privit-o adânc în locul dintre picioare, unde mâinile ei frâmântau locul dorit şi am acsultat gemetele de plăcere. M-am ridicat şi hainele de pe mine au căzut aproape instantaneu. Până să ajung la ea, ea începuse să mă guste. Gura ei îmi făcea plăcere, dar ştiam că plăcerea supremă va veni mai târziu.
După ce am terminat amândoi noul episod de iubire, cred că am simţit amândoi că avem nevoie de explicaţii.
- Dacă tot ştii că trebuie să ajungi la el, de ce ai mai avut nevoie de asta?, am întrebat eu, oarecum plăcut vlăguit de efortul sublim.
- Pentru că meriţi şi, pentru că trebuie să mai ştii ceva!
- Ce anume?
- Sunt gravidă!

Scris de Lucian Stanciu