Nu vreau să fiu Dumnezeu! (XXXV)

Diana a priceput că nu are cum sa vină cu mine. În starea în care era, la care se adăuga micuţul Roger Paul, călătoria se dovedea imposibilă pentru ea.
- Ce facem cu Andrei?
- Ia-l cu tine! Nu vreau să îl văd aici, mi-a spus.
- Diana, ascultă-mă, te rog. Cred că ar fi mai bine să rămână aici. Ar fi poate bine şi pentru tine. Nu cred că va mai încerca vreodată să îţi facă vreun rău. Este terorizat de faptul că a tras în mine şi nu am murit. Poate vei avea nevoie de el dacă ţi se face rău, sau mai ştiu eu ce! O să vorbesc cu el şi o să mă asigur că nu ţi se va întâmpla nimic.
- Şi noi cum vom ţine legătura? Cum vom comunica, cât stai acolo?
- Mai mult de o noapte nu voi sta. Mă voi întoarce, dar am impresia că nu singur. Sunt sigur că la noi în oraş trăieşte încă cineva. În ce priveşte modul de comunicare, sunt aproape convins că vom comunica. Cum, nu ştiu. Dar voi afla. Sper că după acest drum voi afla totul şi ne vom putea vedea de viaţă.
L-am luat deoparte pe Andrei care mă privea terifiat de câte ori mă uitam la el. I-am explicat că poate fi foarte sigur că voi şti tot ce face cât timp voi fi plecat şi că îl voi putea lovi chiar de la depărtare dacă se atinge de Diana sau îi face ceva rău. Era foarte convins că aşa se va întâmpla. Când am terminat i-am întins mâna bărbăteşte. El s-a aplecat şi mi-a sărutat-o!
- Pentru mine tu eşti Dumnezeu, mi-a spus.
Am plecat pe noapte, ca să ajung dimineaţa acasă. Cei 1200 de km i-am parcurs în cca 13 ore. Nu am oprit decât pentru a mânca ceva sau a mă odihni puţin.

Oraşul era încremenit. Era aproape început de iarnă şi era frig. Vântul zburătăcea diferite gunoaie, foi de ziare şi frunze veştede neadunate de nimeni. Am mers la mine acasă, am parcat în faţa blocului şi am urcat. Era frig, gaze naturale nu erau, aşa că am băgat în priză unicul radiator din casă. Nu făcea faţă şi am plecat spre supermarket să caut un calorifer electric, ceva mai consistent de încălzit. De dus m-am dus pe jos, că era mai complicat să scot maşina din parcare pentru câteva sute de metri. După ce am găsit caloriferul am regretat că nu m luat maşina pentru că era greu. Am găsit, însă soluţia. Cum era pe rotile, am apucat cablul electric şi am început să-l trag după mine. Parcă îmi plimbam câinele îndărătnic, am râs în sinea mea. Când am ajuns în faţa blocului am înţepenit. În faţa scării stătea Cristina. Deci ea era cea care mai trăia, aşa cum aflasem în somn.
- Am visat că te vei întoarce după mine. Te-am visat de multe ori şi îmi spuneai să aştept că vei veni, mi-a spus Cristina după ce m-a îmbrăţişat.
- Ciudat, ştiam că trăieşte cineva aici, dar nu ştiam că tu eşti acea persoană! Ce mai faci?, am întrebat nătâng.
Am urcat sus şi am început să povestim. Eu am avut mult mai multe de spus. Ea mi-a explicat că nu a făcut nimic decât să stea şi să aştepte. A văzut cu groază cum au murit toţi. Când a rămas singură a avut de câteva ori intenţia să se sinucidă. Apoi au început visele în care îi apăream. Eu i-am povestit în câteva cuvinte cum l-am găsit pe Andrei, ce s-a întâmplat, totul.
- Şi ai avut curajul să-l laşi acolo, cu Diana?
- Da, este inofensiv, nu îi va face nimic!
- Nu de el mă tem eu, a spus oarecum acid Cristina.
La asta chiar nu mă gândisem! Parcă mi s-a luat un văl de pe ochi şi mi-am dat seama ce făcusem. O lăsasem pe Diana cu iubirea vieţii ei acolo. Nu era exclus să îl ierte pentru tot din dragostea ce i-o purta. În fine, nu aveam ce face. Trebuia să mă odihnesc şi să plec la Cetatea din vis. Ştiam că e vorba de o cetate din Munţii Orăştiei, dar nu ştiam care.
Cristina a rămas la mine, era firesc, doar. După ce am făcut duş – le mulţumeam alor mei că aveau şi un mic boiler montat în baie – m-am aşezat să mănânc ce pregătise Cristina. Se întrecuse pe sine cu gătitul şi aranjatul mesei. Când savuram un pahar de vin roşu şi dulce, Cristina mi-a spus direct:
- Dintre toate, cel mai mult mi-a lipsit un bărbat!
Foarte directă şi foarte abruptă abordare.
- Şi ce-ai făcut?
- M-am descurcat cu ăsta, a pus scoţând din geantă un vibrator. Vrei să vezi cum?
Oare ce bărbat ar putea rezista unei asemenea oferte. Pentru a doua oară călcam strâmb cu Crisitna. Prima dată fusese voinţa Dianei, acum era clar că e voinţa soartei.
Întâi s-a jucat cu obiectul din mână pe sînii scoşi afară pe deasupra cupelor de la sutien. Încet îşi atingea sfârcurile cu jucăria care zumzăia molcom. Îşi uda câte un deget cu limba şi îl plimba pe sfârcul liber, apoi schimba jucăria dintr-o mână în alta. Şi-a desfăcut fermoarul de la pantalonii strâmţi şi a lăsat deoparte vibratorul doar până a reuşit să-şi scoată pantalonii. Se vedea pe bikinii negri de dantelă că are o dorinţă fierbinte de bărbat în ea. De mine, ce să mai zic? Aveam, totuşi, parte de un show aşa că nu m-am grăbit. Am lăsat-o să geamă de plăcere din cauza jucăriei şi abia apoi am venit lângă ea. Am făcut mult timp dragoste, în ciuda stării mele de oboseală după drumul lung. Apoi am adormit.
Când m-am trezit era seară. Visasem cu Diana, mă simţeam vinovat. Chiar îi mărturisisem în vis ce am făcut.
M-am îmbrăcat pe furiş, să nu o trezesc pe Crsitina. Degeaba. A deschis ochii şi mi-a spus:
- Te duci la Feţele Albe?
- Ce e asta?
- Păi, nu ştiu, o cetate, cred!
Gata, acum ştiam şi pe ce cetate trebuie să ajung! Culmea, de la Cristina. Deja ardeam de nerăbdare să ajung acolo, să văd ce va fi, ce se va întâmpla.
- Mâine dimineaţă, când te întorci, totul va fi mult mai clar, mi-a zis Cristina cu ochii pe jumătate închişi.
- Auzi, tu visezi, ce e cu tine?
- Nimic, nu mă simt prea bine. De fapt e normal, dat fiind că sunt gravidă!
Scris de Lucian Stanciu