Nu vreau să fiu Dumnezeu (XXXVI)

Nici măcar nu m-am mai mirat când am auzit ce a spus Cristina. Deja nimic nu mă mai putea mira. Mai mirat am fost poate de modul sigur în care m-a întrebat dacă merg la Feţele Albe, cetatea din Munţii Orăştiei, munţii dacilor. Am întrebat-o, deşi ştiam răspunsul, dacă e copilul meu. Evident că răspunsul a fost afirmativ. Abia atunci am observat că, spre deosebire de Diana, la ea se ghicea, deja, sarcina.
Am plecat spre cetate cu o maşină de teren, un Suzuki Jimny, care ştiam că se comportă bine pe drumurile de munte. Cum România era recunoscută la nivel mondial pentru calitatea extrem de proastă a drumurilor, cum urcam pe un drum care în loc să aducă turiştii spre sanctuarul fostei noastre istorii mai mult îi alunga, aveam nevoie de o asemenea maşină, nerecomandată pentru drumuri lungi pe şosele normale dar care se comporta excelent pe ceea ce numeam noi drumul spre Cetăţile Dacice.
Pe drumul spre Sarmisegetusa Regia trebuia să faci dreapta, al un moment dat, ca să ajungi la Feţele Albe. De la un moment dat nici micuţul jeep nu m-a mai ajutat. A trebuit să o iau pe jos, pe o vreme câinoasă, cu un vânt pătrunzător. Pe durata urcuşului am avut şi “plăcerea” unor fulgi de nea care, spulberaţi de vântul tăios păreau ace ce mi se înfing în faţă.
Când am ajuns, parcă am înţeles de ce i se spunea cetăţii “Feţele Albe”. Pe ruinele zidurilor, atât cât şi pe faţada zidurilor, vântul întărise zăpada, albul acesteia fiind, probabil vizibil de jos, din vale.
Bun, dar ajuns acolo, nu ştiam ce trebuie să fac. Am început să mă plimb prin cetate, prin ceea ce fusese cetatea şi am văzut o scară ce cobora în pământ. Am coborât timid treptele şi am intrat într-o încăpere subterană. Un foc ardea într-un vas de piatră. Am privit uimit înăuntru şi nu era acolo nici un lemn, nici un fel de combustibil. Nu mai îmi puneam întrebări. Era bine pentru că era cald. Am dat jos geaca groasă de pe mine şi mi-am aprins o ţigară de la focul din vas. M-am aşezat pe lespedea rece de piatră din care era făcută podeaua încăperii. Stăteam, fumam şi rememoram tot ce se întâmplase. Ca un făcut, punctul meu de reper al începutului celor petrecute era ziua care trebuia să fie ziua mea de vis, cu Diana, la cabană. De la căprioara moartă în pădure am ajuns la doar trei adulţi şi un copil rămaşi în viaţă. Când încercam să realizez grozăvia, o voce m-a întrerupt. Venea de nicăieri, parcă de peste tot.
- Bine te-am regăsit!
Era vocea din biserica din Tirol.
- Cine eşti, arată-te, măcar acum, te rog ! am implorat speriat de un nou dialog de genul celuilalt.
- Sunt tu!
- Te rog, nu vreau să reîncepem aceeaşi discuţie, te rog, oricine ai fi, vino şi stai de vorbă cu mine. Am nevoie de răspunsuri!
Chiar spuneam adevărul, aveam doar idei, bănuieli, dar aveam nevoie disperată de răspunsuri. Şi, ceea ce era mai cumplit, nu aveam cui pune întrebările.
- Ca să obţii toate răspunsurile, trebuie să ai întâi toate întrebările!
- Şi, le am pe toate?
- Îţi mai lipseşte una!
- Care?
- Doar singur trebuie să afli. Să îţi dai seama. E întrebarea de care îţi este frică, pe care nu vrei să o pui, pentru că ştii că dacă răspunsul va fi afirmativ, vei avea totul exact în momentul în care pierzi totul. Vei avea un tot absolut în momentul în care vei pierde absolut totul!
- Şi restul întrebărilor, şi tu? De ce nu te arăţi, de ce nu mă laşi să te văd?
- Pentru că mă cunoşti foarte bine, pentru că vorbeşti cu mine, te gândeşti la mine, pentru că sunt tu!
- De ce a trebuit să vin aici?
- Pentru că aici e locul tău! Vei vedea că aici e locul tău! Aşa a fost dintotdeauna, din veacul vecilor!
- Păi, eu o să plec! Nu mai vreau nimic, vreau doar linişte. Suntem doar patru oameni pe pământ, e drept?
- Aproape patru!
- Mai trăieşte cineva?
- Nu!
- Şi atunci? Cum nu suntem doar patru? A, trei adulţi şi un copil, plus doi copii pe cale să se nască! Aici am greşit!
- Nu, sunteţi mai puţini oameni rămaşi în viaţă!
- Mai puţini de atâţia! A murit cineva!
- Vei afla şi te vei convinge! Vei vedea că am avut, adică ai avut dreptate!
- Şi, acum ce trebuie să fac?
- Vei ştii cel mai bine ce trebuie să faci pentru a face bine. Şi vei afla şi toate răspunsurile când vei descoperi întrebarea finală.
- Tot tu îmi vei da răspunsul?
- Nu, îl vei afla singur, dintr-o carte. O carte tainică care se află…
- Ştiu, în cel mai tainic loc al omenirii!
- Exact! Acum poţi să te întorci, ai vorbit destul cu tine, ştii deja calea. Du-te să te poţi întoarce acolo unde îţi este locul, adică aici!
- O ultimă întrebare. Ce e cu focul acesta?
- l-ai aprins tu! Dar încă nu ştii când. După ce vei găsi întrebarea, după ce vei afla răspunsul, vei ştii şi când ai aprins focul.
- Pot să îl sting?
- Nu, e aprins de tine! Încă nu înţelegi, dar nu mai e mult…
Scris de Lucian Stanciu