Nu vreau să fiu Dumnezeu! (XLI)

Am ajuns relativ spre seară la hotelul unde îi lăsasem pe Diana, Andrei şi Roger Paul. Primul de care am dat cu ochii a fost Andrei! Era complet schimbat. M-a primit cu un zâmbet larg şi m-a chemat să bem o bere în barul hotelului. Uimit de schimbarea sa am acceptat şi i-am spus Cristinei să meargă la Diana, care îi dădea să pape micuţului. Aşezaţi confortabil la bar am început să povestesc cu Andrei. Ciudat, nu îi purtam deloc pică, în ciuda faptului că vrusese să mă omoare.
- Să ştii că nu sunt supărat pe tine!, mi-a spus Andrei.
- Ar fi şi culmea să fi tu supărat pe mine. Eu am vrut să te omor? Nu eu am fost cel care a fost de acord să vii cu noi? Ce ai?
- Mă refeream la faptul că nu sunt supărat pe tine că te-ai culcat cu Diana!
- Păi, nici aici nu ai avea cum să fii supărat! A rezistat mult până mi-a cedat. Cred că oricine în locul ei ar fi făcut la fel, dat fiind că era aproape sigur că doar noi doi mai suntem pe lume!
- Să ştii că aici s-au întâmplat nişte lucruri cât ai lipsit! Dar, se pare că şi tu ai fost ocupat, nu ai pierdut timpul şi nu te-i întors cu mâna goală! Cine e tipa?
- E o prietenă a Dianei! Ce vroiai să spui?
- O să-ţi povestească Diana!, a încheiat cu un zâmbet de superioritate pe faţă, care m-a scos instantaneu din pepeni!
Am urcat rapid la Diana. Nici măcar nu am salutat-o şi am luat-o direct la rost:
- Ce ai să-mi spui. Că idiotul ăla de Andrei se uită la mine de parcă aş fi un fel de pielea p…
- Stai te rog, liniştit. Stai să termine Roger Paul de mâncat şi vorbim!
Cristina mă privea uimită.
- Hai să mergem jos până termină de mâncat!, mi-a spus ea.
M-am întors la bar, unde Andrei bea liniştit bere.
- Dispari, i-am spus printre dinţi!
Se pare că am fost destul de convingător, că s-a evaporat rapid.
În câteva cuvinte Cristina m-a pus la curent cu ce aflase de la Diana. Era clar. Avusese dreptate şi, cât lipsisem, Dianei i se făcuse milă de Andrei. La început l-a acceptat în preajmă pentru ca apoi să îl accepte şi în pat.
- Gândeşte-te, că nici tu nu ai fost sfânt! Ce ai de gând să faci?
Nu ştiiam, dar simţeam o furie oarbă în mine. Ştiam că nu am dreptate, doar şi eu îmi făcusem suficient de cap, dar aveam impresia că totul mi se cuvine. Eram furios pe mine, eram furios că-l căutasem pe Andrei, că îl lăsasem în viaţă, că îl luasem cu noi, că există! Ştiam că greşesc, că nu judec corect, dar am, plecat val vârtej să îl caut pe Andrei! Am început să îl strig din toate puterile! Băteam culoarele hotelului în căutarea lui. Nu era în camera sa. Am început să deschid uşile la rând, cu cheia master! În gând aveam doar un singur lucru, o idee fixă! Andrei trebuia să dispară! Eram hotărât să îl omor!
Cristina încerca cu disperare să mă potolească! Nu ascultam de nimic şi izbeam uşile de perete una după alta! Andrei nu era nicăieri! Sau nu ştiam unde să îl caut!
Atunci am realizat că nu îl căutasem unde trebuie! Am plecat ca din puşcă spre apartamentul meu şi al Dianei! Am izbit uşa de perete cu putere! Roger Paul s-a speriat şi a început să plângă ca din gură de şarpe! Andrei era acolo! Se ascundea, la modul propriu, după fusta Dianei!
- Stai, măi, te rog! Ce ai?, m-a întrebat Diana cu frică în glas. Probabil se cite pe faţa mea ce am de gând.
- Nu îl lăsa să mă omoare, s-a auzit glasul plângăcios al lui Andrei!
- Lasă-l în pace, te rog, haide să discutăm! Mi-a povestit Crisitna ce aţi făcut, că e gravidă cu tine! De ce eşti nedrept? De ce eşti egoist!? Ce vrei să faci? Te rog linişteşte-te!
- Hai, te rog şi eu linişteşte-te, a spus şi Cristina.
Diana mă ţinea de mâini. Cristina încerca să mă mângâie pe faţă! Eram ca un taur, cred că scoteam flăcări pe nări, nu alta, atât eram de furios! Andrei tremura din toată fiinţa.
- Dispari! Ieşi afară acum, am zis, aşezându-mă pe pat! Părea că mă linştesc.
S-a executat rapid. Diana l-a luat pe Roger Paul în brate. Mă privea cumva cu milă, cu drag, cu tristeţe, cu dragoste, cu vinovăţie, dar şi ucigător. A venit spre mine cu ăla mic în braţe. M-a mîngâiat uşor şi mi-a spus:
- Te rog linşteşte-te. Vom vorbi apoi!
- laşa-mă în pace! Plec! Nu vreau să mai aud de voi!, am reizbucnit! Gestul ei tandru, oarecum, glsul ei m-au scos pur şi simplu din minţi!
Am ieşit brusc. Crisitna a plecat după mine.
- Stai, te rog! Nu pleca! ASCULTĂ-MĂ! Cu ce a greşit Diana mai mult decât tine!
- Nu avea dreptul să facă asta! După câte am făcut pentru EA! Lasă-mă dracului în pace şi tu!, i-am spus printre dinţii strânşi de mă dureau deja măselele! SDimţeam că îmi dau lacrimile de furie!
Am urcat în maşină. Am mai auzit-o pe Crisitna rugându-mă să nu plec sau să o iau şi pe ea cu mine! Nu am ascultat-o şi am trântit protiera demarând în trombă!
Scris de Lucian Stanciu