Cum mi-am mulţumit mai târziu

Într-o seară, sună cineva la uşă. Deschid şi, în loc de Claudia Schiffer, cum se întâmplă de obicei, dau peste un bătrânel cu ochelari, uşor adus de spate. “Mersi mult, mă!”, îmi zice moşul, printre dinţi. “Mersi mult!”. Mă gândesc c-o fi scăpat de la nebuni, aşa că-l iau uşor: “Nu vă supăraţi, da’ cine sunteţi?”. “Nu mă recunoşti, nu?”, zice bătrânul. “Păi, nu”. “Eu sunt tu peste 30 de ani. Sunt moş Julache”. Mă înmoi. “Ia te uită ce tip de treabă am devenit”, îmi spun în gând. “Am bătut atâta drum doar ca să-mi mulţumesc”. Mă invit înăuntru şi întreb, cabotin: “Am ales bine fondul de pensii, nu?”. “Excelent”. După care, până să-mi dau seama ce se petrece, îmi croieşte un baston în cap. Încerc să mă feresc, dar moş Constantinescu ridică din nou bastonul şi se dezlănţuie, cu o vioiciune greu de bănuit la vârsta lui: “De ce n-ai plecat, mă, din România, când ai avut ocazia? Ce-ai crezut, imbecilule, c-o să pot trăi din pensia aia privată ca un belfer? Poate-ţi închipui că mă plimb prin toată lumea, cu aparatul foto atârnat de gât”. Şi jap, cu bastonul. “Stai, mă, nu mai da!”, urlu. “Ai înnebunit? Îmi spargi ochelarii”. Moş Julache mă fixează pe sub fundurile lui de borcan, prinse cu elastic, şi-mi zice, cu scârbă: “Taci din gură, canalie! N-ai fost în stare să faci nimic toată viaţa, ai trăit din salariu. Ţi-a plăcut să scrii la ziar. Ce să-ţi spun, mare scriitor ai ajuns! De ce nu te-ai apucat, mă, de afaceri? Ratatule!”.
Îmi ies din pepeni, îl apuc de guler şi-i fac vânt pe scări: “Auzi, mă, în loc să vii într-un Mercedes, să-mi arunci un pumn de bani şi să-mi zici: “Ia d-aci, Julică, trăieşte-ţi şi tu liniştit tinereţile”, vii să mă freci la melodie cu problemele tale. Am destule pe cap, tu îmi mai lipseai. Hai, la revedere!”. Şi-i trântesc uşa-n nas. În timp ce coboară scările, moş Constantinescu se răzbună, urlând, ca să fie sigur că-l aud: “Cretinule, Craiova n-o să mai câştige niciodată campionatul!”.