Poliţist, emotiv

Aproape de miezul nopţii, sîmbătă, am parcat maşina în faţa Gării de Nord. Cînd să cobor, văd doi tipi la bustul gol dîndu-se jos din maşina de alături, cu bîta în mînă. Ăla de lîngă mine era foarte surescitat: “Îi omor, să moară mama”. După cinci secunde, l-am văzut din nou, alerga în sens opus cît îl ţineau picioarele – tentativa de a-i omorî pe duşmani cred că eşuase, ăia care-l urmăreau păreau destul de vii. M-aş fi uitat în continuare cu plăcere, că scoseseră şi cuţitele şi spectacolul promitea, dar mi-era să nu-mi zgîrie maşina şi m-am cărat la intrarea principală.

În gară, am găsit destul de greu un poliţist – era tupilat într-un chioşc d-ăla publicitar şi se întreţinea cu domnişoara promoteriţă (îndrăznesc chiar să afirm că îi făcea un pic de curte). “Bună seara”, zic. Nu m-a auzit de prima dată şi a trebuit să repet. S-a întors greu, şi doar pe jumătate: “Da. Bună seara”. “Se bat unii cu cuţitele în faţa gării, la intrarea dinspre metrou”, zic. “Da?”. “Da”. “Cînd?”. “Acum”.

Ceapa mă-sii de AXN, cu toţi poliţiştii ăia care cer întăriri prin staţie şi se reped pe urmele infractorilor! Ăsta se uita perplex la mine, nu înţelegea ce legătură are el cu faptul că se bat unii (mai ales că nici nu-i cunoştea, nu se băteau în incinta gării, plus că poate plecaseră deja). Şi se bălăngănea de pe un picior pe altul, doar, doar oi pleca. În cele din urmă, s-a mai întors o dată spre domnişoara promoteriţă, a scuturat cu părere de rău din cap şi s-a dus să-şi facă datoria.

Mergea atît de încet, încît ziceai că are greutăţi legate de picioare. Am avut remuşcări că l-am luat din locul ăla bine luminat şi plin de oameni, unde era în siguranţă, şi l-am trimis într-un loc atît de nesigur cum e zona gării, unde ţipi degeaba, că nu-ţi sare nimeni în ajutor.