Un mit: creierul uman

O idee des vehiculată pe Discovery şi Animal Planet este aceea că, din punct de vedere fizic, omul e un animal total inapt pentru supravieţuire – vezi Doamne, principalul nostru atu ca specie îl reprezintă creierul.

O fi la ei – în ce mă priveşte, pot să vă dau numeroase exemple de situaţii în care nu creierul meu competitiv m-a salvat. Prin clasa a doua, de pildă, am căzut în cap de la câţiva metri şi m-a salvat ţeasta. Îmi construisem un funicular dintr-un ghidon de trotinetă şi un cablu de oţel pe care-l legasem de doi copaci; atârnat de ghidon, mi-am dat drumul la vale, sub privirile admirative ale picimii din cartier, venită să-l vadă la lucru pe pionierul transportului aerian din Cernavodă. Onorata asistenţă a binevoit să mă culeagă de pe jos şi să mă ducă pe braţe la bunică-mea – mai departe m-a preluat salvarea.

Un an mai târziu, am căzut în cap exact într-un bolovan. Am stat o lună jumate cu şase copci în cap, şi din nou nu creierul m-a salvat, ci ţeasta. Şi tot ţeasta m-a salvat în clasa a şaptea, când am căzut în cap de pe bătătorul de covoare din faţa blocului, cu tot cu bara transversală, în timp ce executam un exerciţiu complex, cu plecare din 9,950.

De-a lungul vremii, am supravieţuit tradiţionalei curse de viteză cu Pegasurile pe digul Nimăieştiului din Beiuş (un dig de maximum 40 de centimetri lăţime) şi concursului de sărituri în cap în Crişul Negru (apă puţin adâncă, fundul apei presărat cu bolovani în care şi-au zdrobit nasul numeroşi competitori). M-a lovit o maşină, am sărit din mers din acceleratul Iaşi – Timişoara în gara Oradea Est şi – puţină atenţie aici! – am reuşit chiar să-mi plătesc la timp chiria, deşi lucram la Dinescu.

Aşa că, fizic vorbind, mie mi se pare că sunt destul de înzestrat pentru supravieţuire. Ba chiar i-aş ruga pe cei de la Animal Planet să facă un experiment ştiinţific: să ia un urs polar, animal pe care îl tot ridică în slăvi, să-l văd şi eu pe campionul evoluţiei dacă rezistă măcar o săptămână cu una dintre fostele mele prietene.