Moţi din Brad, cu trenul

Au ocupat locurile din capătul vagonului, s-au strâns să încapă toţi pe cele două banchete aflate faţă în faţă și acum, că s-au aranjat bine aici, în colţișorul lor, discută de una, de alta.

În Apuseni, casele se întâmplă să fie una pe dealul aista, alta pe dealul cela, vecinii se strigă hăulind – așa ajung moţii, pe nesimţite, să strige unul la altul și când se întâlnesc pe drum. Așa hăuleau și moţii noștri în acceleratul de Satu-Mare, ca și cum între ei, deși stau strânși unul într-altul, tot o vale sau o coastă de deal ar fi fost. Nici prin gând nu le-ar fi trecut că îi deranjează cu ceva pe ceilalţi călători – o dată, că nu făcuseră rău la nime’, și apoi nici nu băgau de seamă fiindcă ardelenii își văd de treaba lor, nu-i interesează pe ei ce face unul sau altul.

În asentimentul întregului vagon, mă ridic de la locul meu să le atrag atenţia.
- Bună seara. Nu vă supăraţi, puteţi vorbi puţin mai încet? Că, na, mai sunt oamenii care vor să doarmă, unii citesc…

Rar mi-a fost dat să văd oameni în toată firea roșind de rușine și lăsând privirea în pământ (bine, eu n-am mai văzut nici copii, s-ar putea ca de fapt rușinea să fie un sentiment eradicat încă din secolul trecut).
- Ioi, domnu’, ne scuzaţi, nu ne-am dat seama!

Și apoi, întorcându-se spre tovarășii săi, zice în șoaptă, genul ăla de șoaptă care se aude totuși de la mare distanţă:
- Noo, să nu mai vorbim așe tare, că deranjăm oamenii. Ne facem de râs aci, în tren.

Întâi, n-au mai vorbit deloc, de rușine. Apoi, au început să discute în șoaptă. Cam într-un minut, șoapta s-a transformat în voce tare, în bubuit, în ţipătură și la loc în hăulit. Rumoarea cuprinde din nou vagonul, și de data asta se ridică o femeie.

- Ioi!, răsună în tot trenul.

Le vine să intre în pământ de rușine, și se ceartă unul pe altul, și se jură că gata, de-acu’ nu mai deranjează pe nime’. Lumea se potolește iarăși.

Tac. Își privesc doar vârful pantofilor, nu îndrăznesc să ridice privirea. Să paţă ei așa o rușine! Mai bine să stea așa, să nu zică ni’ca, decât…

Peste cinci minute, vocile lor bubuie dezlănţuite, ca și cum cineva, un uriaș, ar bocăni în vagon cu un ciocan imens. Lumea râde.