Penitenciar Marks & Spencer

Când nu sunt un pensionar odios care denunţă cu voce sugrumată de indignare specula neruşinată din piaţa Berceni, sunt o mână-spartă fără pereche.

Iată-mă aşadar sâmbătă seara la Marks & Spencer, magazinul meu preferat – dacă nu ştiţi, la Marks & Spencer preţurile sunt atât de mari încât, în mod normal, ar trebui să scriu texte mult mai bune ca să-mi permit să mă-mbrac de-acolo.

Doamnele vor înţelege cel mai bine mica mea problemă la cumpărături: cât de cumplit e să ţi se ofere opţiuni. Ar trebui să existe un singur articol, disponibil într-o singură culoare, de o singură mărime, ca să izbutesc să ies în mai puţin de o oră dintr-un magazin; altfel, chiar şi Claudia Schiffer dă disperată cu pungile de pământ: “Să mor io, Julius, prefer să ne uităm cum pierde Craiova decât să mai merg cu tine la shopping!”.

Car cu hărnicie în cabina de probă cam la doi baloţi de haine – două modele de pantaloni scurţi, fiecare de două mărimi, fiecare în patru culori (exista şi o a cincea culoare, dar n-am vrut să exagerez). Apoi, probez şi sortez: ăsta nu, e prea strâmt; merge; nu mă prinde culoarea; parcă da. Nu mă pripesc deloc – doar îmi cumpăr pantaloni scurţi, nu ne jucăm aici.

În sfârşit, ăştia îmi vin perfect. Mă privesc în cele trei oglinzi, din toate unghiurile, şi mă declar mulţumit. Beckhame, Nadale, muriţi, mă!

La casă, nimeni. “Săracii, la ce preţuri au, cred şi eu că nu sunt obişnuiţi să aibă clienţi”, îmi zic, şi mă uit prin magazin după un angajat. Îmi sucesc gâtul pe după rândurile de umeraşe, dar angajaţii refuză să-şi facă apariţia. Mă îndrept spre ieşire să-l caut pe bodyguard. Găsesc oblonul coborât; mă întorc şi abia atunci realizez că înăuntru nu mai e nici ţipenie de om – magazinul se închisese, iar pe mine mă uitaseră înăuntru. Pun mâna pe telefon şi o sun pe prietena mea, să vină să mă elibereze. Încerc de trei ori, însă nu se formează – atunci constat că în magazin nu există semnal de mobil. Mă reped îngrozit spre ieşire, lipesc telefonul de oblonul care mă ţine captiv, dar nu există pic de semnal nici măcar acolo. O să dorm în Marks & Spencer!

Mai există posibilitatea să bat în grilaj, în speranţa că mă aude cineva întârziat prin mall. Momentan, nu fac uz de această soluţie disperată – o să se strângă lumea ca la urs şi mâine sigur sunt pe youtube. Mă ridic pe vârfuri, mă ţin cu o mână de grilaj şi pe cealaltă, în care am telefonul, o ţin ridicată deasupra capului, cautând semnal. Sună! Accept cu grijă apelul, fără să mişc telefonul. Sunt pe vârfuri, sprijinit cu spatele de perete şi agăţat de grilaj, şi îmi lungesc gâtul să ajung la microfonul telefonului. “Mamiii”, urlu, “sunt la Marks & Spencer, m-au închis pe dinăuntru!”; apoi mă dezechilibrez şi telefonul îmi scapă pe jos. A doua oară nu mai găsesc semnalul, nu-mi rămâne să sper decât că m-a auzit şi că mă salva.

Peste cinci minute, sunt cu moralul la pământ. Nu mă va salva nimeni, o să dorm aici. “O să-mi pun pijamale de trei milioane! Îmi voi aşterne să dorm pe costumele cele mai scumpe, iar pe post de pernă o să folosesc o duzină de cămaşi de trei milioane jumate!”, strig în gând. “Fir-aţi ai dracu’!”.

Bodyguardul şi o ceată de vânzătoare mă privesc uluiţi. “Ce-i cu dumneavoastră?”. “M-aţi încuiat înăuntru”, zic. “Eram în cabina de probă. Am crezut că aţi plecat”. “Aoleu! Eram în spate, ne schimbam”. Îşi cer mii de scuze. În fine, ridică oblonul şi mă eliberează.

În faţa magazinului, prietena mea: “Unde-ai fost? Și de ce ai telefonul închis de o oră?”. “M-au încuiat înăuntru. Eram în cabina de probă şi nu m-au văzut”. “Da? Și ce probai tu, mă rog frumos, la Marks & Spencer?”.

Mă gândesc cum ar fi fost să vin acasă dimineaţă. “Unde-ai fost toată noaptea?”. “Păi, să vezi, m-au încuiat aseară la Marks & Spencer…”. “E, normal, cui nu i se întâmplă?”.