Metrou, cimitir al tinereţii mele

Când eram mai tânăr (dacă v-am lăsat cumva impresia că sunt un bărbat încă tânăr, asta e pentru că nu locuiţi cu mine în aceeaşi casă, nu vouă vă împărtăşesc în fiecare lună bănuiala că suntem furaţi la întreţinere şi nu vouă vă povestesc cu titlu de noutate absolută aceeaşi întâmplare presupus amuzantă din piaţa Berceni – şi care de vreo şapte luni are loc, cu regularitate, ieri), oamenii care călătoreau cu metroul rezolvau integrame, rebusuri, presupun că şi rebo-uri eliptice anagramate sau palindromuri (sper că printre cititori se află şi abonaţi ai revistei “Rebusache”, care se tăvălesc pe jos de plăcere lecturând aceşti termeni).

Din păcate, tineretul din ziua de azi habar nu mai are cum se numeşte calul dobrogean din trei litere (se numeşte “hat”) şi nu mai ştie să savureze un careu tematic creat de cercul de rebus “Alb şi Negru” din Bârlad. Sigur, dacă viaţa lor ar depinde de rezolvarea unei integrame, cum li se întâmplă zilnic lui Batman şi lui Bruce Willis, poate şi tinerii care călătoresc cu metroul în prezent ar da dracului jocurile şi facebook-ul şi ar pune mâna pe un scart polianagramat, ca nişte bărbaţi adevăraţi.

De vină pentru această situaţie jalnică sunt, cred eu, cotidienele quality, care de la o vreme vin numai cu carte. Sigur, sunt convins că oamenilor li se bagă pe gât volumele respective, cât timp ei ar vrea doar să citească ce scriu Cartianu, Andreea Pora sau Mircea Marian şi acceptă să dea banii şi pe bălăriile scrise de Flaubert sau Sienkiewicz doar de dragul unui editorial bun din ziar. Problema e însă că în felul ăsta în vagoanele de metrou se înstăpâneşte pe la 8-9 o plictiseală ce n-ar putea fi egalată nici dacă la difuzor următoarea staţie ar fi anunţată de Patapievici, iar Liiceanu i-ar ţine isonul: “Aparătorii Patriei? Extraordinar!”.

Ce e atât de deprimant la un întreg vagon de metrou care citeşte? Păi gândiţi-vă ce frumos era pe vremea când lumea făcea integrame şi rebusuri în metrou. Te uitai peste umărul omului, îl vedeai că bagă pixul în gură încurcat şi poate îl mai ajutai: “Vezi că la 3 vertical e pitic, nu pisic”; “Da’ de unde ştiţi?”; “E, am mai găsit piesa asta în vreo trei definiţii pe la alte rebusuri şi e Piticul din grădina de vară şi vedeţi, scrie în paranteză neart.”; “A, vă pricepeţi, mulţumesc atunci, m-aţi salvat, chiar eram într-un mare impas cu careul ăsta”; “Şi vedeţi că Pete! e et, nu te”; “De ce?”; “E prea complicat să vă explic, că aici cobor, dar credeţi-mă pe cuvânt, completaţi aşa şi o să vedeţi că o să fie bine”…

Pe când, dacă omul citeşte un roman, ce să-i mai zici peste umăr? “Ai grijă că peste două pagini Pan Wolodyjowski se aruncă în aer cu cetate cu tot, e o secvenţă interzisă cardiacilor”? Sau: „Vezi că Bovary aia e o proastă, să nu te ataşezi de ea”? Sau poate: „Ia uite ce prost începe, În cea dintâi luni a lui aprilie 162, târgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului, părea a fi în toiul unei fierberi…, da’ nu vă speriaţi, nu e toată cartea aşa, mai încolo e supermarfă, îi bate pe nişte dobitoci”?