Misterul corcodușelor

Corcodușele sunt, fără îndoială, cele mai misterioase dintre fructe. Poporul nostru nu știe dacă le iubește sau le urăște (cunoscându-i pe români, cea de-a doua variantă e mult mai plauzibilă); de asemenea, nu prea știe la ce le-ar putea folosi. Corcodușele nu par să existe în afara graniţelor ţării noastre, și totuși nu ne mândrim cu ele așa cum ne mândrim cu Delta, Mioriţa, Dracula sau Hagi. Care să fie deci secretul acestor fructe?

Am cel puţin 3 amici care au un corcoduș în curte (mă rog, unul dintre ei e Pircă, care practic stă la bloc, deci presupun că pomul i-a crescut pe balcon, între cutia cu scule și anvelopele vechi). Niciunul nu poate spune cum i-a apărut corcodușul acolo; tuturor li se pare foarte plauzibilă explicaţia că le-a răsărit subit în curte un pom de 4 metri fiindcă li l-a plantat peste noapte cineva care nu mai știa cum să scape de el. Toţi cei 3 posesori de corcoduș sunt profund dezgustaţi de prezenţa arborelui în curtea lor și l-ar da fără nicio ezitare la schimb pe o haldă de steril sau niște deșeuri radioactive – “măcar alea luminează noaptea, nu mai trebuie să scot bec în curte”. Toţi 3 au cel puţin un om care le adună corcodușele căzute din copac și susţin că altminteri mirosul de la fructele putrezite ar deveni atât de puternic, încât România s-ar transforma într-un deșert în care ar trăi doar scorpioni, gândaci, mutanţi oribili și corcoduși.

Deși există un consens general asupra lipsei de valoare comercială a corcodușelor, ele pot fi totuși cumpărate din piaţă. Există oameni care le vând – veţi observa că arată diferit de ceilalţi pieţari, ca și cum ar fi niște oameni ca mine și ca dumneavoastră, obligaţi de o soartă nemiloasă să facă această activitate. Dacă întrebaţi un astfel de nefericit “Cu cât le daţi”, răspunsul tipic va fi “Cu cât să le dau? Na, 1 leu e bine?”, pe un ton care sugerează că omul ar fi dispus să vă dea și bani numai să scape de spurcăciunile alea odată. De asemenea, corcodușele nu se vând la kilogram sau la bucată, ca restul fructelor; vânzătorii le dau fie în niște grămăjoare care probabil corespund unei uncii sau unei ocale, fie în cantităţi ceva mai mari, de la o tonă deadweight în sus.

Bun, acum că aţi cumpărat corcodușe, le puteţi duce acasă (de preferat, ascunse bine, ca să nu vadă nimeni ce aveţi în sacoșă; dacă aveţi prin balcon valiza de lemn din armată, e perfectă). Nu-i spuneţi partenerului de viaţă că le-aţi cumpărat, fiindcă nimeni nu crede că se pot vinde; e mai bine să inventaţi o poveste abracadabrantă, de pildă că vi le-a dat NASA ca să le testaţi sau că aţi dat la schimb unui vrăjitor vaca familiei pe aceste bobiţe fermecate.

Marea problemă, însă, o dată duse acasă, este: ce faceţi cu ele (practic, la fel ca și în cazul nevestei)? Ştiinţa nu a descoperit încă o utilizare clară pentru corcodușe; o ipoteză este că ar servi la acrirea ciorbelor – deși, dacă aţi mâncat vreodată o ciorbă acrită cu corcodușe, o să vă daţi seama că se putea la fel de bine folosi benzen. Puteţi încerca să le mâncaţi ca atare, dar nu sunt sigur că nu există o prevedere care interzice asta în Convenţia de la Geneva. Puteţi să le ţineţi în casă, eventual folosindu-le ca decoraţiune interioară în locul bobiţelor colorate de la Bamboo, dar după câteva zile se vor strica și vor începe să miroasă, moment în care e cazul să vă așteptaţi la o vizită a poliţiei, alertată de vecini că aveţi un cadavru în casă. Aţi putea încerca să le duceţi și la gunoi, însă în scurt timp vor apărea la ușă oameni în costume de protecţie, pe care sigur i-aţi mai văzut în filmele cu dezastrele de la Cernobîl și Three Mile Island, care or să vi le aducă înapoi “Păi la gunoi se aruncă astea? Vă rog…”. Până la urmă, singurul lucru care vă rămâne de făcut, odată ce aţi făcut greșeala să luaţi corcodușele, e să vă duceţi cu ele în piaţă și să încercaţi să le plasaţi cumva.