Dragi cititori, am onoarea de a fi printre primii care va anunta oficial ca Dailycotcodac iese pe print. Intr-o perioada in care majoritatea ziarelor isi inchid editia de print si se muta online, ca un blog sa iasa pe print e mare lucru.

Parerea mea.

Prietenul si colaboratorul (la blog nu la secu – sper) Julica s-a invartit el cum s-a invartit si l-a adus pe Dan Voiculescu pe DailyCotcodac. Nu sa comenteze sau sa citeasca ci sa scrie.
No, eu nu m-am opus din mai multe motive (ala principal fiind ca e blogul lui si nu-i dictez eu cine sa scrie acolo, asa cum nici el nu-mi impune anumiti autori aici) si ma asteptam ca respectivul nou autor sa scrie in stilul site-ului.
Ei bine, canci.
A inceput cu un articol in care se vede de la distanta cat de mult sufera de el (chiar daca pare la caterinca) si in care se plange ca tremura lumea cand se intalneste cu el, din varii motive (ca-i securist, ca pune antenele pe ei, penibilosenii din astea), si ca tuturor le e frica de el.
Ei bine, se inseala. Amarnic.

Nu tuturor le este frica de el pentru ca (more…)

Monstrul din Braşov a fost strangulat de colegul său de celulă, după ce i-a povestit în amănunt cum le-a ucis pe cele două tinere (probabil, colegul era închis pentru parcare neregulamentară şi a înnebunit de oroare auzind oribila poveste). Personal, nu l-am simpatizat defel pe monstrul din Braşov, însă condiţia monstrului în România e o problemă care te pune pe gînduri. În secolul XXI, noi încă ne tratăm monştrii ca în Evul Mediu, îi hăituim inuman şi le refuzăm orice urmă de intimitate. Gîndiţi-vă numai ce s-ar fi ales de monstrul din Loch Ness dacă scoţienii ar fi avut şi ei OTV: s-ar fi ales praful de toată legenda, cu toţi vecinii lui perindîndu-se în studio şi dezvăluind inclusiv ce-a mîncat la prînz, (more…)

Îmi lăsasem maşina pe o alee dintre blocuri, lipită de gard, în rînd cu alte maşini. Pe la 11 seara, pică acasă şi proprietarul trotuarului, vede că i-am ocupat locul (îl cîştigase prin luptă, dezumflînd cauciucuri şi ridicînd cu vitejie ştergătoare) şi mă blochează parcînd în dreptul meu, recte în mijlocul aleii. Apoi pleacă acasă, că era şi proprietarul aleii.
Peste cîteva minute (eu eram călare pe geam, că muream de curiozitate), apare o maşină. (more…)

Vineri seara, ca să fiu cool, am dus-o pe sor-mea aia mică într-un club, să ne bestializăm tinereşte. Înăuntru, oamenii se uitau cu milă la ea: “Săraca, a venit cu tac-su, n-o lasă singură…”. Iar nici un băiat de vîrsta ei nu se înghesuia s-o invite la dans, de frică să nu-l iau de guler şi să-l silesc s-o ia de nevastă dacă a dansat cu ea.
La un moment dat, cît sînt eu de pensionar, tot m-a furat ritmul.(more…)

Fănel T. avea 25 de ani şi nici un gînd de însurătoare. De la o vreme, însă, pe Fănel îl bătea la cap sî se-nsoare nu numai tac-su, ci şi vecină-su Gheorghe M. – care ţinea atît de mult ca Fănel să se aşeze la casa lui o dată în calitate de vecin, iar a doua, pentru c-o lăsase gravida pe fie-sa. Fănel nu era însă sensibil la argumente de-astea, tăindu-i-o scurt lui Gheorghe: “Lasă-mă, bre, în pace, că nu mă-nsor. Io cu fata lu’ matale avem orizonturi aspiraţionale complet diferite. S-o iau ca să ce? După un an, să eşuăm în incomunicabilitate?”. “În ce, mă?”, a căscat Gheorghe ochii. “Vezi, mai eşti şi ţăran prost…”, s-a scîrbit Fănel.
(more…)

Când au apărut la televizor reclamele la Prostamol, am realizat cu groază că merg mult prea des la toaletă. Prin urmare, m-am dus la cel mai bun specialist din Bucureşti, şeful clinicii de urologie a unui spital foarte bun: “Doctore, salvează-mă! Sunt atât de tânăr!”. Omul m-a privit cu neîncredere, mi-a făcut un control, m-a pus să-mi fac un set complet de analize şi, la sfarşit, m-a asigurat că n-am absolut nimic. Nu m-am lăsat păcălit şi l-am sunat pe cel care mă trimisese la reputatul urolog: “Băi, dă-mi pe altcineva, nu mă mai trimite la toţi ageamiii”. Pe un ger de minus 15 grade, m-am târât la spitalul Panduri, unde mă aşteptau doi profesori universitari (cazul meu era atât de grav, încât nu mă mai puteam lăsa pe mâna unui singur specialist; trebuia să lucrez cu comisii). (more…)

Să ne întoarcem puţin în timp, în vremea lui Ponţiu Pilat şi a împăratului Tiberius, şi să ne imaginăm cum ar fi arătat cazul Iisus la “Sinteza Zilei”.

În primul rînd – fără să se pronunţe asupra vinovăţiei lui Iisus, asta fiind treaba justiţiei -, Victor Ciutacu ar fi condamnat circul de prost gust din Grădina Ghetsimani: “Poate-mi explică şi mie cineva de ce era nevoie de circul ăsta, să salţi omul în toiul nopţii cu arhiereii, cu toată mulţimea aia înarmată cu săbii şi ciomege.(more…)

Într-o seară, sună cineva la uşă. Deschid şi, în loc de Claudia Schiffer, cum se întâmplă de obicei, dau peste un bătrânel cu ochelari, uşor adus de spate. “Mersi mult, mă!”, îmi zice moşul, printre dinţi. “Mersi mult!”. Mă gândesc c-o fi scăpat de la nebuni, aşa că-l iau uşor: “Nu vă supăraţi, da’ cine sunteţi?”. “Nu mă recunoşti, nu?”, zice bătrânul. “Păi, nu”. “Eu sunt tu peste 30 de ani. Sunt moş Julache”. Mă înmoi. “Ia te uită ce tip de treabă am devenit”, îmi spun în gând. “Am bătut atâta drum doar ca să-mi mulţumesc”. Mă invit înăuntru şi întreb, cabotin: “Am ales bine fondul de pensii, nu?”. “Excelent”. După care, până să-mi dau seama ce se petrece, îmi croieşte un baston în cap. (more…)

Acum, când înţeleg mai bine democraţia, când sunt familiarizat cu normele juridice europene, iar drepturile omului înseamnă mult pentru mine, simt nevoia să mă autodenunţ (bineînţeles, ştiu şi că faptele s-au prescris între timp): pe la începutul anilor ’90, împreună cu tata, am sechestrat, i-am răpit libertatea, am molestat şi am supus torturii psihice un hoţ (mă rog, pe vremea aia se chema că am pus mâna pe el şi i-am dat omorul).
Într-o seară, pe la vreo 10, în timp ce ne uitam la televizor, sună cineva la uşă. „Nea Costică”, zice vecinul care sunase, „vezi că e cineva la tine pe balcon”. (more…)

Diferenţele dintre o durere de spate lombară şi, prin urmare, cât se poate de serioasă şi una rebelă provocată de nervul sciatic sunt semnificative. În primul rând, o durere cumsecade de spate te împiedică să te ridici dimineaţa din pat. Cunoaşteţi, probabil, eforturile supraomeneşti de a te răsturna pe o parte, încercând să te agăţi de marginea patului şi să te foloseşti disperat chiar şi de o pernă, doar pentru a te înălţa cu un centimetru; cum îţi muţi centrul de greutate în vreo şase locuri până reuşeşti să te ridici în patru labe, precum şi alte proceduri complexe, care-ţi pot lua chiar şi o oră. Dimpotrivă, suferindul de dureri rebele ale nervului sciatic se trezeşte plin de viaţă, vioi şi optimist. Va azvârli plapuma şi va sări din pat cu uşurinţă – abia când va atinge pământul îl va fulgera o durere violentă în coapsă; piciorul de sprijin îi va ceda şi, din cauza avântului, se va repezi ca berbecul cu capul în podea.

Suferindul de dureri atroce de spate se va aşeza cu (more…)

1. Daca va place vodca, dati un ochi pe la Julius, poate va trece. Articolul, aici.
2. Saptamana asta il astept pe Julius cu ceva exclusiv pentru visurat. Pana nu primesc textul, nu-i dau nici eu pentru Daily Cotcodac, ca nu mai dau pe datorie

Celor care au visat dintotdeauna să aibă o rudă putred de bogată care să crape şi să le lase toată averea, prietenii noştri africani le-au pregătit o mică surpriză: noua scrisoare nigeriană cu sume speciale de Paşti. Amicul meu Doru Burian, de pildă, primeşte pe mail, de vreo două săptămîni, veşti dintre cele mai bune: milionarul Joseph Burian tocmai s-a prăpădit într-un safari, Mr. Henry Burian a murit de cancer, iar Mr. Thomas Doru s-a prăbuşit cu elicopterul în junglă şi se presupune că nu mai e în viaţă. Pe 7 aprilie, judecătorul Johnson Kuku din Togo îl informa, cu nespus regret, că unchiul său, celebrul petrolist Gene Bill Burian, a crăpat într-un accident de tren şi i-a lăsat 11,2 milioane de dolari (din păcate, coruptul Kuku pretinde cu neruşinare 50% din moştenire; probabil că de-asta nu merg cum trebuie lucrurile în Togo).

Un alt amic de-al meu tocmai a aflat că (more…)

În blocul soră-mii, la parter, e un mic magazin alimentar ţinut de o babă hrăpăreaţă. Ea crede că e şi vicleană, dar nu e. De pildă, pe mine nu îndrăzneşte să mă fure – am un aer aşa, intelectual, e clar că sînt or inginer, or vreun şef pe la primărie sau administraţia financiară. În schimb, pe sor-mea a citit-o imediat că nu-i nimic de capul ei (normal, a făcut doar o amărîtă de Filologie), aşa că o fură fără jenă. Sor-mea ştie că o fură, de aia nici nu cumpără de la babă decît foarte rar, după ce se închide celălalt magazin. Baba, fiind convinsă de abilităţile ei negustoreşti, nu pune la suflet; pentru ea contează cu adevărat doar muşteriii cu bani – dacă iei doar o franzelă, ţi-o aruncă pe tejghea; în schimb, dacă eşti un tip cu dare de mînă şi cumperi şi cafea, dulciuri sau salam de-ăla scump, devine foarte afabilă (e drept că tot te ciupeşte la bani, dar măcar te respectă).

Deşi pe mine nu mă (more…)

În timp ce amicul Radu P. făcea nişte sandwich-uri în bucătărie, un miros acru mă izbeşte violent în nări. Ca orice musafir binecrescut, o vreme m-am ţinut discret de nas, evitînd să aduc vorba; pe măsură însă ce amicul continua să deschidă şi să închidă frigiderul, mirosul creştea în intensitate, devenind insuportabil. Nu mă mai confruntasem niciodată cu asemenea duhoare. Chiar şi în toaleta acceleratului Iaşi-Timişoara, în care făceam blatul pe vremea studenţiei, aerul era mai respirabil; pînă şi şobolanul pe care-l găsisem într-o stare avansată de putrefacţie la duşuri, în cămin, mirosea mai frumos; în fine, miasma ce venea din frigiderul amicului Radu P. era incomparabil mai respingătoare decît cea a ciorapilor ostăşeşti, putorile alea verzi de (more…)