Bicicleta de la Coca Cola – Amintiri

Trăim acum vremurile în care promoțiile cu telefoane de mii de euro, mașini de zeci de mii de euro sau vacanțe exotice sunt o normalitate. Eu sunt printre cei care au trăit alte vremuri. Vremuri în care o bicicletă pusă ca premiu era un vis. Așa cum a fost bicicleta de la Coca Cola.

Anul nu-l mai țin minte exact, era prin ’93, poate ’94, poate chiar ’95. Nu mai țin minte. Coca Cola și-a deschis fabrica în Iași în 1992, am fost printre primii din țară cu investitor străin în oraș. N-a înțeles nimeni atunci care e rolul unui investitor, nu înțeleg mulți nici acum, dar nu despre asta este povestea.

La un moment dat, prin anii enumerați mai sus, Coca Cola a avut un concurs. Puneai trei dopuri într-un plic, punea plicul într-o urnă din alimentara din cartierul tău și puteai câștiga o bicicletă. Erau vreo 40 de biciclete scoase la concurs atunci, fiecare era afișată în alimentara participantă la concurs.

Știți cum arăta bicicleta aia? Era mai frumoasă decât o icoană. Când tot ce era pe piață era Pegas, să vezi o bicicletă străină cu schimbător de viteze, cu 3 foi și șase pinioane… Să n-o lungesc, era dumnezeu. Și o vedeai acolo zilnic. În unele alimentări puteai chiar să o atingi. Jur! Am atins cel puțin trei, dar nu la alimentara de la mine din cartieri, că acolo era spânzurată pe perete, n-ajungeai la ea.

Așa că, la fel ca restul copiilor, am zis că trebuie să fie a mea. Și am cumpărat Coca Cola. Cât mi-am permis, că nu era atunci mai ieftină decât apa și nici eu nu eram angajat pe undeva. Am băgat în urna aia un plic. Apoi am mai băgat unul. Apoi am mai băgat unul. Vorba aia, mai multe plicuri, mai multe șanse.

Urna nu prea se umplea, și nu era chiar mică. Avea, să zicem, un metru cub. Și în metrul ăla cub cădeau plicuri cu dopuri de Coca Cola la un litru. Ai auzit, nea Nicu? Avea, să zicem, vreo sută de plicuri pe fund, că era transparentă. Abia depășeau vreo cinci centimetri de la sol.

Într-o bună zi merg cu mama în vizită la ceva cunoștințe. Se discută, se povestește, bla bla bla, până se ajunge cumva la subiectul Coca Cola. S-a ajuns când gazda mi-a turnat un pahar și eu i-am cerut dopul. Pentru că particip la concurs, i-am răspuns când m-a întrebat de ce.

A râs. Vai, dac-ai ști câte dopuri sunt în spate la Coca Cola… Zeci de mii. Toate rebuturile ajung acolo și le strâng să le recicleze.

Știți momentul ăla în care ți se aprinde becul și, brusc, ai descoperit nirvana? Mno, ăla a fost la mine. Zeci de mii de dopuri aruncate. Zeci de mii de șanse irosite. Bicicleta, futui. Bicicleta!!! Montaibaic!!!

Revin acasă, fac ședință de scară cu restul copiilor. Le explic cum, relativ aproape de noi (schimbam două tramvaie), există munți de dopuri de Coca Cola care stau dampulea și al căror destin în viață nu este împlinit printr-o șansă la câștigarea montaibaicului ci se irosesc aiurea în noroi. După un scurt “Cine se oferă voluntar să salvăm dopurile alea?” am format echipa de șoc.

Am plecat, am inspectat zona, am văzut punctele slabe, am văzut ce și cum, am intrat (în mod repetat) și am lăsat pământul curat. Atât de curat că eu și acum cred că s-au mirat ăia cum naiba au dispărut dopurile alea și cine naiba le-a luat pe toate.

Ca să înțelegeți, am fost cinci oameni și am cărat fiecare doi saci de dopuri. Zilnic. Opt zile. Aveam atât de multe dopuri că nu mai aveam bani de plicuri. Așa că noroc de taică-miu, că se gândea la mine că-mi trebuie hârtie la școală și adusese câteva topuri de coli A4 să le folosesc. Și le-am folosit.

Stăteam la terasa lui nea Ion, în fața blocului, cu o cola în față fiecare și făceam plicuri din coli A4. Capsator, plic, scris numele pe el, băgat trei dopuri, capsat, următorul. Industrie era acolo.

Mai țineți minte că scrisesem că erau doar câteva plicuri pe fundul cutiei când am început să participăm la concurs? Au mai adus încă vreo cinci cutii. A fost, dacă țin bine minte, alimentara cu cel mai mare număr de plicuri înscrise. Și noi le pusesem aproape pe toate. Ce să mai, 99% erau plicurile noastre. Statistic era imposibil ca montaibaicul să nu ajungă la noi în bloc și să-l poștim ca niște prieteni buni ce eram.

A ajuns și ziua cea mare, a tragerii la sorți. A venit și televiziunea, că doar era alimentara cu cele mai multe plicuri, ce naiba. S-a făcut pe esplanadă un țarc în care au vărsat toate plicurile și noi salivam acolo, că tot ce vedeam era cum se amestecă plicurile noastre și cum diluează puținele plicuri ale amărâților care au mai participat.

Tragerea la sorți a fost atât de corectă încât a câștigat fiul directoarei alimentarei care pusese și el un plic ca să-și testeze norocul. A avut noroc, că dumnezeu e mare. Nici locul doi nu l-am câștigat, nici nu mai știu ce era premiu (probabil vreun pager sau ceva), l-a câștigat soțul contabilei de la alimentară. Și n-a câștigat nici măcar unul dintre noi care băgaseră saci întregi de bonuri nici măcar unul dintre multele locuri 3 care constau în sticle de Coca Cola.

D-aia nici la loto nu joc. Că n-am noroc.

4 thoughts on “Bicicleta de la Coca Cola – Amintiri

  • February 25, 2019 at 10:48 pm
    Permalink

    Ăștia de la Pepsi au avut un concurs cu premiu un X3 acum vreo 13-14 ani. Și-a câștigat fix fiica directorului regional. Ce noroc pe ea, sărăcuța…

    Reply
  • February 25, 2019 at 10:54 pm
    Permalink

    Pffff, pe vremea aia nu cred ca era regula sa nu participe familia pana la rude de gradul 3, prieteni si mai stiu eu ce. Acum scrie marunt ca e cu conflicte, alea, alelalte… Faza de cacao. Noi cand eram copii gaseam tot felul de modalitati sa ne razbunam cand eram nedreptatiti… spre exemplu, fiul directoarei alimentarei ar fi mancat bataie niste zile in sir… ca sa invete sa nu faca precum ma-sa!

    Reply
  • Pingback:Bucuria primului meu device - Pagerul Philips ECO x Coca-Cola - bunescu.ro, un blog de Ionut Bunescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *